E un omuleț căruia toata lumea îi spune bebeluș, dar eu nu o mai simt așa și sunt sigură ca nu mai e așa.

Râde la toată lumea pe stradă și le face pa-pa oamenilor și autobuzelor. Uneori se oprește lângă un grup de oameni să îi analizeze.

Are preferințe – îi plac lifturile și scările rulante, umbrelele de la terase și steagurile, melodiile pe youtube și cariocile. Este înnebunită după autobuz și după toate melodiile cu autobuz din seria LBB. Are și frici – metroul în mișcare, liftul care se vede prin pereții transparenți de sticlă, robotul de bucătărie.

Este glumeață, provoacă situații și se prinde la glume.

Este iubitoare, dar numai când are chef. Seara îmi ia fața în palmele ei mici, se lipește cu fața de fața mea și râde, cu ochii închiși. E gestul ei de afecțiune maximă. Uneori își scoate suzeta, se întinde să ma pupe și își pune suzeta la loc. Câteodată, dacă vede o poză cu o mămică și copilul ei care se pupă, se întinde să facem și noi la fel.

Își împreunează degetele când vede reclama cu oamenii care se țin de mână și vrea și ea să se țină de mână cu mine și cu soțul meu, când e în Manduca.

Are răbdare – să scot și să pun lucruri în rucsac, când suntem la joacă, să ne oprim să treacă un biciclist, să se dea un copil în leagănul în care ar vrea ea să se dea. Și, câteodată, sa bâjbâi prea mult să îi închei corect cele trei capse de la body, pentru că niciodată nu îmi iese din prima.

Îi place foarte mult în apă, ar sta în cadă la nesfârșit. Dar, cu toate astea, când mergem la înot, nu poate trece peste dorința de a fi cu mine și nu mai savurează ora ei de joacă în apă, cu Alex, instructorul. Ar vrea, dar nu are putere încă să depășească hopul ăsta.

Este curioasă să înteleagă cum se întâmplă lucrurile. Repetă ca să înteleagă. Descoase și studiază acțiunile.

E pofticioasă. Nicio mâncare nu e gustoasă dacă nu o mănâncă altcineva. Saliveaza imediat și își aruncă suzeta când vede mâncare. E înnebunită după struguri și după orez cu lapte.

E moale și pufoasă.

Cel mai clar cuvânt pe care îl spune este “tata”, a fost și primul ei cuvant. Marele cuvânt absent este “mama” și toată lumea se miră. Dar nouă nu ne pasă.

Merge singurică, dar doar când se simte sigură pe ea. Altfel, cauta mâna și începe să alerge. Când vrea să ajungă undeva, departe, se întoarce să o iau în brațe și nu pentru că obosește, ci pentru că nu are răbdare.

Se trage de cercei, vrea să umble la priză, să rotească butoanele de la aragaz, aruncă pe jos dacă îi spun să nu arunce, bagă degetul din nou în gură, dacă i-l scot – sunt momentele ei de rebeliune, testează limite. Dar glumim și trecem repede peste.

Seara povestim ce am făcut în timpul zilei, împreună, și repetă sau completează și ea, în limbajul ei.

Se enervează dacă cere ceva și nu sunt atentă, face gălăgie dacă nu e băgată în seamă, îi place să facă lucruri în compania mea, ca să povestim ce facem. Uneori, e suficient să stau lângă ea când se uită la o melodie pe youtube și să ne ținem de mână.

Îi plac mult copiii. Pe cei de vârsta ei nu îi mai bagă în seamă, dar îi plac și o fascinează copiii mai mari.

Uneori rămâne în loc să îi privească alergându-se, cățărându-se, hârjonindu-se, vorbind. Ar vrea să poată să facă ce fac ei.

Vorbește prin somn, mârâie, se întinde, cască.