Sunt o persoană pe care o mişcă problemele celor din jur, dar nu plâng cot la cot când acestea sunt într-un moment dificil. Empatizez, nu până la lacrimi. La fel şi cu râsul – lumea se prăpădeşte de râs la un film, eu râd uşor. Rar se întâmplă să râd sănătos, cu lacrimi.

Nu sunt emotivă şi îmi place să cred că reușesc să îmi controlez agitaţia interioară. Din păcate, nu pot spune acelaşi lucru şi despre momentele cu nervi – lucrez din greu la asta 🙂

Odată cu sarcina, au venit şi primele emoţii intense. Da, vestiţii hormoni, care te luminează la exterior şi te sensibilizează în interior. Pe măsură ce burta creştea, am început să lăcrimez la filme. Să mă emoţionez prea tare citind bloguri. Să plâng în braţele soţului meu, speriată de schimbarea ce avea să vină.

O să treacă, am zis, stai să nasc. Baby blues nu prea e stilul meu. Ce să vezi, nu a trecut, s-a cam agravat. Am plâns şi mai mult, din orice. Câteva luni.

Cu copil nou născut e greu. Multă lume îţi spune că va fi frumos, dar nu şi că frumos vine la pachet cu greu. Sunt multe schimbări, deodată, şi te cam lovesc. Dacă înainte aveai o rutină a vieţii, din clipa în care ai intrat pe uşa spitalului, abia aşteptând să naşti, nu mai rămâne aproape nimic tangibil din viaţa ta. În schimb, începi să te încarci emoţional, ca un pahar care dă pe-afară de prea plin. Totul se întâmplă pe terenul unei noi schimbări hormonale. Clic, depresia s-a instalat. Şi orice ţi se întâmplă, bun sau rău, pare un motiv serios de plâns.

Ce ajută?