Pornesc acest articol pentru că am vazut un comentariu pe Facebook, în care o mămică prezenta ca punct pozitiv faptul că bunicii au învățat-o pe fetița ei, de 2 ani și 8 luni, primele zece strofe din “Luceafărul”. Și eu am întrebat, retoric, de ce ne-am dori ca un copil de nici 3 ani să știe să recite din “Luceafărul”?

Până la 3 ani, în special, cele mai importante achiziții ale copiilor trebuie să fie prin joacă. Asta e credința mea, care a devenit fermă pe măsură ce am citit-o pe Janet Lansbury. Am rezonat puternic cu ideea ei că a preferat o gradiniță unde copilul să nu facă altceva decât să se joace.

Nu este o prioritate pentru mine ca fetița mea, de nici 2 ani, să știe să numere. Nu mă îngrijorez că nu vorbește încă în propoziții, că e dependentă de suzetă și bea încă laptele din biberon (și, cine știe, poate, dacă nu opream alăptatul la 4 luni și jumătate, încă mai primea lapte de la sân) și nu mi-am făcut strategia să o pun pe oliță, deși tocmai azi a zis pentru prima dată, ferm, că ar vrea sa stea pe WC. Vreau să le facă la timpul lor, când vor avea un înțeles pentru ea.

Ce mă preocupă acum este să stea cât mai mult afară și să aibă loc să se desfășoare în casă. Să alerge, să exploreze, să se cațere, să experimenteze. Să o vad cum încearcă să sară, cum face primele rostogoliri, cum se protejează când cade și să nu se lovească, cum se orientează în spațiu, cum învață să se balanseze câd se dă în leagăn, cum cară lucruri de colo – colo, învățând ce e greutatea, ce e mărimea, cum gestionează emoțiile și primele ei conflicte.

Are cărți, cuburi din lemn, puzzle și forme de construit. Uneori își face timp pentru ele, stă minute în șir, alteori nu le acordă nicio atenție, fiind mai preocupată să alergăm prin casă. O las în ritmul ei, nu o presez.

Plănuiam, pentru zilele cu ploaie, să gasim, de pe la 2 ani, niște ateliere de joacă. Am renunțat complet la idee, tot determinată de ideile lui Janet Lansbury, care îmi merg direct în suflet. Mai bine o duc undeva sa exploreze și să se joace liber, decât sa o implic într-o activitate pe care eu, cu ochiul meu de mama, o consider relevantă. Cred în ideea că la vârsta asta e important să îi vedem pe cei mici că stau focusați pe activități pe care ei le aleg și care le fac plăcere. Într-o seară, a stat 20 de minute, cred, îmbrăcând și dezbrăcând păpuși, cu un joc magnetic. Acum două zile s-a jucat peste jumătate de oră la o umbrelă de soare. Că nu are rabdare să stea 20 de minute când mergem cu mașina și nu are chef de joacă… asta nu ma îngrijorează. Prefer să rărim drumurile cu mașina.

Mă bucur că bona noastra are aceeași abordare. Stau afara toată ziua, vin în casă cât să mănânce, să doarmă de prânz. Când plouă, amândouă sunt ca niște lei în cușcă. De multe ori, când e înnorat sau doar mai frig sau sunt primele ore ale dimineții, sunt singure in parc. Pentru noi asta e situația ideală, cu stat cât mai mult afară. Nu înteleg de ce parcurile sunt pline ochi când e cald și soare și, cum apare un nor, numeri copiii pe degetele de la o mână. Unul dintre cele mai frumoase momente este când ieșim imediat dupa ploaie, ne echipăm cu cizmele de cauciuc și mergem prin toate bălțile pe care le întâlnim.

Nu ne grăbim să o dăm la grădiniță până la 3 ani. Înainte aș fi dus-o și de la 8 luni la creșă. Acum am schimbat total abordarea. Am o colegă de serviciu care îmi povestește cu mândrie cum băiețelul ei, la 2 ani, de când merge la grădiniță, știe cântece, poezii și să numere. Da, posibil, dar pentru mine nu asta contează acum.

Nu îmi fac planuri, pentru fetița mea, de citit, colorat în contur, memorat poezii sau de numărat până la zece. Vorbim despre unu, doi, dar ca să înțeleagă conceptul. Cred că la vârsta asta nici nu cuprinde cu mintea ce înseamnă opt, nouă, zece. Și, în cele din urmă, ce e mai frumos și mai interesant, la nici doi ani, decât joaca?!