Văd mulți părinți care se amuză pe seama lipsei de experiență (nu i-aș spune naivitate) a copiilor lor, care îi păcălesc, fac mișto de lipsa lor de cunoștinte, creează diversiuni și îi lasă pe copii suspendați, confuzi, fără să înțeleagă nimic dintr-o situație. E o cale. Știu că sunt unele voci care spun că așa îți pregătești copilul pentru o viață care nu e întotdeauna roz.

Varianta pe care am ales-o noi. De ce.

Noi am ales altă variantă: să fim sinceri în ce facem și ce spunem în interacțiunea cu fetița noastră. Încă de când era mică și voia să ajungă la ceva care reprezenta un potențial pericol, îi luam lucrul respectiv din aria ei de acțiune și îi spuneam: o să iau obiectul x de aici și îl mut aici, nu e voie cu el. Niciodată nu îi ascundeam lucruri cand era cu privirea în altă parte. Pentru că lucrurile nu dispar, pur și simplu, de ce am învăța-o altfel? (doar suzetele și sosetele dispar în mod inexplicabil).

Ne străduim să îi învățăm pe bebelușii noștri relația cauză – efect, le cumpărăm jucării scumpe și sofisticate pentru asta, dar tocmai în situațiile elementare, din care copiii noștri învață în mod direct, prin interacțiuni zilnice, omitem să fim preocupați de procesul de învățare, de multe ori chiar fără să ne dăm seama. Dacă ar fi să disecăm acțiunile, de cele mai multe ori este vorba despre gestionarea unei situații pentru a spori confortul propriu. [Ca o paranteză, de aceea militez pentru parentingul conștientizat, care te pune în situația de a analiza constant interacțiunile pe care le ai cu copilul]

Un exemplu prin care părintele profită de puterea lui este crearea diversiunilor. Copilul vrea ceva, îi arătăm altceva, să îi distragem atenția. A pus mâna pe un obiect periculos? Îi arătăm ceva mai mare, mai colorat, mai gălăgios, mai colorat, potențial mai interesant. Da, funcționează, dar ce a învățat copilul din asta? Cred că e mai eficient să îi oferim explicații logice (cuțitul e periculos și taie, paharul se sparge) și astfel evităm să îl confuzăm și, în plus, îi oferim o informație importantă pentru el. Copilul se poate supăra că i s-a luat brusc un obiect, fără nicio explicație, acel ceva care era atât de interesant. Da, am auzit și părerea că cei mici nu înțeleg, dar tonul explicativ, calm și răbdător îl percep. Plus că, prin repetiție, copiii învață. Va vrea același pahar și același cuțit de n ori, și, de câte ori îi transmitem, cu calm, același și același mesaj, mai punem o cărămidă.

Legat de ideea că, oricum, copilul e prea mic să înțeleagă:

Am citit undeva, când fetița noastră nu avea decât vreo două luni, și mi-a rămas în minte, că e bine să îl anunți pe copil când pleci de lângă el, să nu dispari subit din raza lui vizuală, chiar dacă este mic. Da, nu înțelege, dar când o să știi care e momentul când va începe să înțeleagă? Privind acum, când are 1 an și 9 luni, mă uit că știe atât de multe, fără să pot spune când anume s-a produs declicul pentru unele noțiuni.

Mulți părinți au tendința să apeleze la diversiuni când copilul plânge. De ce să căutăm repede să îi arătăm ceva amuzant, să ne strâmbăm să îl facem să râdă, să îi distragem atenția de la suferința lui, să îi dăm repede suzeta? Doar pentru că ar fi mai simplu și mai rapid să oprim gălăgia. De multe ori părinții judecă prin prisma experienței lor de viață și atunci, desigur, supărarea pare că vine dintr-un motiv minor și, uneori, chiar hilar, așa că e cazul să îi treacă repede. Dacă am vedea plânsetul copilului ca nevoie de comunicare, de eliberare de frustări, de trăire a unor sentimente la o vârstă la care cu greu își controlează emoțiile și am fi empatici față de copil, am construi un moment de conectare valoros.

Nu sunt de acord nici cu părinții care își pun copiii în situații amuzante pentru ei, stânjenitoare pentru cei mici, mai ales de față cu alte persoane, de obicei adulți. De ce ai face mișto de copilul tău, care vizibil nu se simte confortabil, de ce să îl expui, cu buna știință, lăsându-l vulnerabil? Părintele este zona de siguranță a copilului, locul în care se retrage de câte ori se simte în pericol, unde caută ajutor într-o situație pe care nu o poate gestiona singur, și acolo trebuie să vină cu încredere de fiecare dată.

Am mai remarcat că părinții sunt tentați să îi păcălească pe copii când le oferă diverse explicații. Copilul pune o întrebare, i se răspunde cu o glumă pe care el nici măcar nu o înțelege, momentul trece, părintele uită, iar copilul rămâne cu impresia că ce i s-a spus este serios. Soțul meu povestește că o perioadă de timp a crezut că școala primară e școala de primari, pentru că a primit această explicație în glumă, când era foarte mic și nu știa ce și cum, dar nimeni nu i-a și explicat că era o glumă.

Tot aici aș include și crearea personajelor amenințătoare, gen bau-bau, care vin și îi fac rău copilului dacă nu e cuminte. (Desigur, e o întreagă discuție despre ce înseamnă să fii cuminte și ce mesaje transmit de fapt copiii când nu sunt cuminți.) Rolul părintelui este să fie alături de copilul lui într-o situație dificilă, să îl învețe cum să treacă de ea, să îl protejeze dacă e cazul. Nu să îl arunce în gura leului și să se amuze.

Părintele profită de puterea lui și când amână diverse activități, momente pentru mai târziu, știind clar în sinea sa că e posibil să nici nu se întâmple. Profită că are puterea de a controla ce se întâmplă în viitor, putere pe care o folosește pentru a evita o situație cu lacrimi din prezent. Poate fi vorba despre o promisiune de a merge într-un loc, de a cumpăra un anumit lucru, de a face ceva împreună. Eu cred că sinceritatea față de copil este mult mai valoroasă: nu putem merge acum pentru că a venit seara și nu mai avem timp. Nu putem cumpăra acest obiect pentru că ți-am luat asta ieri. Lacrimile sunt asumate și gestionate, dar situația este clarificată și se încheie. Iar încrederea copilului în părinte nu este afectată, din contră, mai punem o cărămidă.

Părinții de bebeluși au, de multe ori, tendința de a le lua rapid lucrurile din mână, fără a le mai și spune (de ex. o jucărie prea gălăgioasă, cheile pe care le bagă în gură), de a îi ridica și muta în altă parte, fără a-i atenționa (de ex. când merg în patru labe și ajung într-o zonă potențial periculoasă), de a li se ignora solicitările, pentru că sunt mici și nu știu ce vor sau vor să ne manipuleze (plâng pentru că vor într-un anumit loc sau în brațe). Eu le încadrez tot la abuz de putere, pentru că părinții acționează într-o zonă de confort, pe care o știu și o controlează, iar copilul rămâne debusolat, neajutorat.

Un exemplu personal.

Recent, am ales câteva dintre primele cărți ale lui Iris, pe care să le dau, mai departe, verișoarei ei mai mici, având în vedere că fetița mea a crescut și nu mai sunt de interes pentru ea. I-am explicat că o să dăm cărțile și motivul. Mi s-a spus: de ce o mai întrebi, dă-le pur și simplu. Da, ar fi simplu așa, aș evita un nu din partea ei, pe care mi-l oferise mai devreme, când i-am sugerat să dăm antemergătorul, pe care abia îl mai bagă în seamă. E ușor să o păcălesc și să profit de faptul că ea nu știe ce fac eu, dacă o fac pe la spatele ei. O întreb, pentru că sunt lucrurile ei, pentru că știu că o să le remarce când mergem în vizită, pentru că nu o să înțeleagă cum au ajuns acolo, când poate va auzi comentarii despre asta din partea adulților, pentru că merită să o tratez în această situație, și în orice situație, cu respect. În concluzie, i-am arătat cărțile lui Iris, le-a luat, s-a așezat pe jos, le-a răsfoit, le-a închis și s-a dus și i le-a întins verișoarei ei. Gestul ei m-a lăsat pe mine perplexă. A fost, în cele din urmă, o lecție despre a dărui.

Dacă nu ne poziționăm ca părintele puternic față de copilul neștiutor, dacă ne gândim că lipsa de experiență a copilului necesită, de fapt, mai multă răbdare, mai multe explicații, mai multă aplecare spre situațiile dificile, dacă luăm în serios experiențele și trăirile copilului, privindu-le în primul rând din perspectiva lor, cred că putem construi o relație de încredere copil – părinte, cărămidă lângă cărămidă.