Copil frumos și cuminte
Toată lumea îmi spune despre fetița noastră că e frumoasă, subliniind că într-adevăr așa e. Eu nu îmi dau seama, mereu spun că o văd zilnic. Eu o văd frumoasă așa cum probabil își vede orice mamă copilul: ochișorii ei cu verde adânc, năsucul mic, fățuca ei poznașă și veselă, râsetele de bucurie, atingerile mici și moi, cu mâinile de copil abia ieșit din bebelușeală – pentru mine e mai mult decât frumoasă, e cea mai frumoasă din lume.
Când mă gândesc la ea, cum vreau să fie când va crește, nu pun frumusețea pe primul loc. Vreau să se simtă bine cu ea, să aibă acel je ne sais quoi ce atrage atenția, să aibă încredere să spună ce crede, să fie creativă și să aibă curaj să încerce lucruri noi, fără teama de eșec. Să fie isteață și curioasă. Când o vezi, să spună o poveste. Cunosc câteva, puține persoane care sunt așa și, deși nu îmi sunt cele mai apropiate (așa a fost contextul), le țin într-un loc special în suflet. Sunt atât de mult de împăcate cu ele însele, și sigure pe ele, și smart încât devin contagioase. Și sunt oameni frumoși.
Asta, despre frumusețe. Dar mai mult decât să ai un copil frumos, o altă chestie e să fie cuminte. Cuminte înseamnă în prima fază să mănânce bine, să nu plângă și să doarmă noaptea. Apoi să stea locului și să asculte ce spui. Să nu facă pozne, să nu strice, să nu spargă, să nu cotrobăie. Și să mănânce tot. Mai târziu, probabil înseamnă să ia 10 pe linie la școală, să facă pian, karate, engleză suplimentar, balet și dansuri moderne, tenis (că e la modă) și să fie perfect mulțumit de asta. Not my kid, not interested.
Copilul nostru a plâns de agitație seara, așa zișii colici; am ținut-o în brațe și am dansat cu ea și i-am zis că o înțeleg. S-a trezit la început din trei în trei ore, pentru că am alăptat. Dar asta fac bebelușii când sunt mici, plâng să transmită ceva și nu dorm 10 ore neîntrerupt. Noroc că mănâncă bine 🙂
Acum, fetița noastră aleargă și se zbenguie și se cațără peste tot, scrie pe cărți și pe dulap, pe mâini, pe picioare și pe față, se duce să pună mâna în spațiul dintre tocul ușii și ușă, la butoanele de la aragaz, aruncă pe jos, bagă în gură, stinge și aprinde luminile. Linge geamurile și mușcă din canapeaua de piele. Și habar nu are ce înseamnă să mănânci tot.
E cuminte? Nu știu și nu mă interesează. Ce e important e să fie curioasă și să descopere și să înțeleagă lumea. Să cunoască puținele limite pe care le are: să știe să se oprească atunci când îi zic să nu facă ceva, că e periculos, să stea cu mine când traversăm strada, să se așeze în funduleț și să nu lase capul pe spate când mănâncă sau bea apă, să nu alerge prin casă cu lucrurile în gură (creioane, pasta de dinți, tubul de la Tantum Verde), să nu arunce lucrurile de sticlă, pentru că se sparg. Și repetăm de câte ori e nevoie, până devine obișnuință. Fără certuri, fără supărări.
Eu am copilul pe care mi-l doresc. Nu, nu îmi doresc un copil frumos și cuminte.
