Cred că una dintre marile provocări pentru mine, ca părinte de copil de aproape 2 ani, este să îi spun că nu e voie să facă anumite lucruri și să îi las libertatea de a face multe altele, trecând peste propriile prejudecăți și frici.

Încerc să nu îi impun decât lucruri ce țin de siguranța și sănătatea ei. Am scris aici despre principiile noastre. Și, pentru că situațiile ce se ivesc peste zi sunt destul de numeroase, mă gândesc că trebuie să se simta tare frustrată la final de zi, tot auzind nu e voie acolo, ai grijă la cap, ai grijă sa nu îți scapi aia pe picioare, să nu îți prinzi mâna, nu e voia cu asta că e periculos.

Sunt, în mare parte, adepta principiilor de parenting RIE. De aici am aflat o metodă eficientă de a spune nu copilului care insistă să facă ceva ce nu ar trebui să facă.

De exemplu, Iris are obiceiul sa dea din picioare și să ne loveasca. Îi spun sa dea încetișor, că ne jucăm, să nu lovească tare. Pentru ea situația e atât de amuzantă încât nu se poate abține să nu continue. Atunci îi zic: nu ai voie / nu te las să lovești. Îi pun mâna pe piciorușe și îi zic: uite, te țin de piciorușe ca să nu mai lovești, nu e voie sa lovești tare. Nu o țin ferm, ci doar cât să înteleagă că îi opresc mișcarea. Se calmează imediat, fără resentimente, și găsește altceva de făcut.

Procedez așa cu orice: dacă vrea să puna mâna la priză, de exemplu. Tehnica e aceeași: îi zic că nu o las sau că nu e voie, îi pun și limita fizic, blocând acțiunea și îi zic ce fac după care repet că nu e voie sau îi dau alternative (opțiunea ideală, dacă e ceva ce pot găsi repede; dacă nu, își găsește ea).

Teoretic, dacă plânge, o iau în brațe să simtă și să știe că empatizez cu suferința ei. Dacă nu vrea să stea în brațe, stau la nivelul ei, să ne putem privi in ochi. Dar nu îmi aduc aminte când a plâns ultima dată că i-am zis că nu are voie ceva, mai ales că în ultima perioadă aplic cu succes metoda asta.

Încercati, spuneți-mi cum funcționează.