Vorbește din ce în ce mai multe cuvinte și repetă cuvinte pe care i le spunem sau pe care le aude în cântecele. Știe câteva și în engleză și le preferă în varianta asta – înghețata e ake, casa e hau, ou este egg. Nu vorbește încă în propoziții, dar gândește și știe să le exprime prin gesturi. Și ideile ei devin din ce în ce mai complexe, comunicând diverse detalii pe care înainte cred că nici nu le remarca. Înțelegem mare, mare parte din ce ne spune. Uneori ne prindem greu, dar când deslușim sensurile, se bucură tare.

Azi a văzut-o pe D., fata care mă tunde, în Carrefour. Eu nu eram atentă, dar ea îmi tot arăta înspre ea și îmi făcea cu mâna în păr, la ureche – semnul de tuns. Nu m-am prins din prima, abia când mi-a arătat-o ți sotul meu pe D. am înțeles ce zicea. E prima data când recunoaște pe cineva pe stradă, în nebunia asta de București.

Îi place grozav să se joace la nisip, cară lopățele cu nisip de colo – colo, îl aruncă de sus, în cap, pe picioare și, uneori, și pe alți copii, oricât aș fi de vigilentă. Îi place mult în leagăn și vrea în leagănul de copii mari. La zonele de cățărat, la fel, vrea mult acolo unde sunt copiii mai mari, care o fascinează. De multe ori se oprește și se uită la ei. Într-o zi a vrut să stea pe banca lângă o adolescentă care butona de zor în telefon. A analizat-o din cap până în picioare, și-au zâmbit, și-au făcut cu mâna. Era atât de încântată!

Studiază tot în jur și vrea să faca la fel: oamenii nu au haină cu mânecă lungă, sunt în pantaloni scurți, au cizme sau ghete, merg ținându-se de mână, au căciulă sau șapcă, ascultă muzică sau vorbesc la telefon, vrea și ea, la fel ca oamenii din jur, după cum vede că se întâmplă lucrurile.

Și da, am ajuns la etapa “nu”. Avem și “da”-uri, dar presărate printre multe, multe “nu” și “yuk” (împrumutat de la George, frățiorul Peppei).

Nu face crize. Poate nu încă. Putem să mergem prin magazine sau la supermarket și să avem o ieșire ok, cu mici concesii de ambele părți. Dacă e obosită și agitată, îi înțeleg supărările și încerc să fiu eu mai îngăduitoare, nu să îi cer ei să se liniștească. Și am învățat o lecție bună: când un copil plânge și e mâțâit, e semnul lui de a spune: ajută-mă sa ies din situația asta. Vreau să plec din locul ăsta, vreau să mănânc, vreau să dorm.

Este atât de iubitoare… Cum am așteptat momentele astea! Mor dupa ea când vine să lenevească la mine în brațe, când o simt cum vine în spatele meu și mă îmbrățișează cu mânuțele ei mici, când se apropie uitându-se fix în ochii mei să ma pupe, când mă mângâie, dar mai degrabă îmi dă cu palma în cap, când imi dă suzeta ei înainte de culcare, când mă cheama lângă ea să facem lucruri împreună.

Tati este mereu în mintea ei. Noaptea se trezește și îl strigă, lui trebuie să îi arătăm lucrurile importante, tati e cel care face tot ce nu poate mami. Cred că se construiește, încet – încet și sigur, un super erou.

Așa e ea. O fărâmă de om pe care încercăm din toate puterile să îl învățăm să fie frumos, senin și echilibrat. Am întrebat-o într-o zi, când stătea și râdea mulțumită: ești fericită? “Ta”, mi-a răspuns (așa zicea inițial la “Da”). Sper ca și atunci când va înțelege întrebarea în adevăratul ei sens, să răspundă la fel.