Eram în weekend în parc și o bunică stătea pe bancă și vorbea la telefon. După tonul conversației și subiecte, părea că discuta cu cineva apropiat, putea fi chiar mama copilului, pentru că povesteau detalii despre cel mic. La un moment dat, bunica a început să se plângă de cât de mult o dor picioarele și că se simte groaznic, la care conversația s-a încheiat brusc, bunica spnând “bine, da, pa – pa!”. Am dedus că interlocutorul o cam expediase, neavând chef să îi asculte lamentațiile pe un ton vizibil foarte afectat.

M-am gândit atunci la părinții mei. Întotdeauna i-am apreciat pentru abordarea realistă și, totuși, optimistă în fața greutăților. Și pentru faptul că nu s-au lăsat împovărați de griji și, mai mult, nu ne-au încărcat niciodată, pe mine și pe sora mea, cu greutățile și supărările lor. Am știut că uneori le e greu, dar nu m-au făcut responsabilă să preiau, chiar și sufletește, o parte din griji.

Subiectul ăsta se suprapune perfect peste o discuție pe care o am pe un grup, legată de a îi spune copilului “mă supăr când faci asta” cu versiunile”mă faci să sufăr/ să plâng”.

Eu nu îi spun fetiței mele “mă supăr pe tine”. Niciodată. Pentru că nu o încarc cu o emoție mare, pe care, la vârsta ei mică, nu o poate gestiona și care i-ar crea și mai mari frustrări. Cuvintele astea nu rezolvă o situație, ci o complică mai tare, repet, mai ales la nivel emoțional. Dacă vreau să opresc un moment care nu e ok, îi spun ca nu e voie să procedeze așa, că știu că nu vrea să facă x și ar prefera să facă y, dar că nu se poate. Asta e tot, poate să înțeleagă sau se poate declanșa o criză de plâns furios și voi fi acolo lângă ea.

Am auzit părerea că un copil trebuie învățat cu consecințele acțiunilor lui și că, de exemplu, dacă lovește pe cineva trebuie să știe că poate cauza durere. Corect, eu îi spun fetei mele despre relația cu cei din jur, în special copii, că poate provoca bucurie sau tristețe – desigur, la modul simplist, ca pentru 2 ani, în contextul în care o învăț despre empatie.

Dar părerea mea este că relația cu părinții e în alt registru. Este o relație plină de afecțiune, în care există un lider – părintele. Copilul are nevoie să se simtă condus de părinte, prin leadership (și nu autoritar) și este confuz dacă i se conferă o putere prea mare, cum este și cazul de a putea manevra sentimentele părintelui, neștiind, în final, cum să procedeze. Pe de o parte, va căuta să repete situațiile care îl vor face să simtă că deține controlul. Dar, pe de altă parte, nu se va simți confortabil în poziția asta – copiii au nevoie să asculte de părinți, pentru a-și asigura securitatea și stabilitatea. De aici o frustrare ce va genera noi momente dificile.

Nu am ajuns eu la concluzia asta, am citit-o în postările lui Janet Lansbury, la care fac des referire, și ale cărei principii RIE le regăsesc deseori pe alte site-uri și cu care am rezonat perfect.

E mult mai ușor pentru copil să înțeleagă și să accepte că dacă lovește un copil poate provoca durere sau tristețe și mult mai greu de asimilat când persoana pe care a făcut-o să sufere este chiar mama. De altfel, la fel ni se întâmplă și nouă, ca adulți…

Dar mai este un motiv pentru care nu îi spun fetiței mele că nu mă supăr pe ea. Pentru că nu mă supăr pe ea. Da, poate într-un moment specific nu sunt de acord cu acțiunile ei, poate nu îmi convine că îi zic de trei ori la rând până face un lucru (și, ca o pralelă, e vina mea, aici, că nu reacționează a doua oară, pentru că știe că voi mai spune o dată). Îi zic că nu vreau să se poarte așa. Dar nu mă supăr pe ea. Niciodată. Sufletul meu rămâne permanent deschis către copilul meu.