Când mă trezesc dimineața îi văd ochișorii ei verzi si frumoși, care uneori mă privesc curioși, alteori îmi zâmbesc. De câteva zile însă, se întâmplă să se uite distant sau chiar sfidător la mine. O privire dezinteresată, însoțită de un nu scurt și ferm și un funduleț întors în fața mea. Gata, am început prima etapă a adolescenței.

E cam greu și te cam lovește când copilul tău realizează că ar putea să nu mai aibă nevoie de mama mereu – mereu și o transmite la modul abrupt. Vrea să facă totul singură, mai ales lucrurile imposibile. Iar când, inevitabil, nu iese, se declanșează o criză. Dacă încerc să o ajut, uneori doar uitându-mă mai îndeaproape, să fiu acolo, la nevoie, izbucnește. Reia ce făcea, fără ajutor, mai nervoasă decât începuse, supărată vizibil pe mine pentru că am îndrăznit să îmi doresc să intervin.

Dar nu o iau personal. Nu îi reproșez modul în care mă tratează. Nu o cert că se supără. Nu îi spun că nu e frumos cum reacționează. Pentru că este absolut normal cum reacționează. Așa sunt copiii la 2 ani, la 3 și chiar la 4. Am înțeles că de aici lucrurile intră într-o zonă mai calmă. Comportamentul lor rebel este parte din maturizarea lor, îi ajută să devină cu adevărat independeți, să învețe să încerce și să greșească, să persevereze, să fie cu adevărat pe cont propriu. Dacă nu aș susține-o acum, în drumul ei natural de a se separa de mine, i-aș tăia aripile, pentru că acum, cu pași mici, se construiește încrederea în sine.

Nu îmi e ușor. Am trecut destul de repede peste faptul că mă respinge sau că se supără atât de tare încât simte nevoia să mă lovească (îi spun că poate să se enerveze, să plângă, dar să nu dea în oameni). Desigur, primele răbufniri au fost ca un șoc și m-am simțit dezarmată. Chiar spuneam că nu am mai fost atât de derutată de când plângea ca bebeluș și nu știam ce să îi mai fac. Dar m-am repliat repede, o dată ce am înțeles și am acceptat că e natural să se întâmple asta. Îmi păstrez calmul și mă focusez pe reacțiile ei și pe ce simte ea în acele momente, pe modul în care să îi transmit cât mai bine că sunt alături de ea. Nu e important ce simt eu, ci să o ajut să își înțeleagă emoțiile, să le lase să se desfășoare și să mă simtă calmă și stăpână pe mine în situația asta. Și sunt, pentru că nu mai gândesc cu sufletul meu rănit, ci cu mintea.

Mai greu îmi este să nu intervin în a o ajuta, să îi las din ce în ce mai mult spațiu. Să stau pe bancă și ea să se joace, undeva departe, dar totuși în raza mea vizuală. Să o las să încerce lucruri pe care vizibil nu le poate face singură, până îi dau lacrimile de frustrare, fără să intervin. Dar învăț să mă adaptez și să îi ofer ajutor la modul subtil, indirect. Pentru că era nervoasă că nu se poate urca în patul prea înalt, i-am adus un scaun lângă pat și acum sare din scaun pe pat. Iar când coboară trepte prea înalte și nu vrea să o țin de mână, stau aproape de ea și îi zic că poate să se țină de piciorul meu, dacă vrea, când vrea. Dar suntem abia la început și îmi este clar că am nevoie de multă răbdare și multă imaginație, pentru că nici o situație nu se rezolvă identic cu alta.

E un moment greu pentru mamă, când copilul care coopera și stătea cam unde îl puneai, făcea cam ce îl sfătuiai, se revoltă cu puterea unui nu. Dar e un moment atât de dificil și pentru copil. Am citit că în sufletul lor e o furtună de sentimente, pe de o parte vor să îi facă părintelui pe plac, ar vrea să fie cooperanți și să asculte, pe de altă parte au descoperit plăcerea independeței, a lucrurilor făcute pe cont propriu. Sunt niște sentimente foarte puternice și foarte greu de gestionat, pentru un copil atât de mic care nu are capacitatea de a controla emoții. De aceea este și mai important să nu ne descurajăm copilul în momentele astea, să nu diminuăm sub nicio formă ce simte, cum simte, să nu îl luăm în râs, să nu îl pedepsim, să nu îl certăm.

Și pentru că joaca e un remediu bun pentru repararea fricilor, temerilor, supărărilor, verbalizând zona emoțională, avem acum jocurile noastre care răspund nevoii de independență. Au venit de la sine și am înțeles rolul lor după ce le-am descoperit:

1. Închide ușa și mă lasă pe hol. Eu ciocăn la ușă și intru, ea fuge râzând. Cred că îi place momentul în care se simte singură în cameră, dar știe pe de altă parte că voi veni după ea în scurt timp. De altfel, nevoia de independență este atât de fragilă și deși își dorește să fie liberă, vrea să știe că sunt undeva, gata să intervin.
2. Tot din categoria asta, mai avem un joc în care aleargă singură într-o cameră și, după ce aștept puțin timp, alerg către ea. Îi place momentul în care e singură și mă așteaptă. Când ajung la ea, pleacă repede – repede în camera din care am venit eu și jocul se reia, aștepându-mă să apar. Eu întârzii intenționat momentul, ca să îi dau ceva timp să mă aștepte, dar nu foarte mult, desigur.
3. Se preface că se duce în parc, la joacă, sau la Mega Image, la cumpărături. Îmi face pa cu mâna, se duce până într-un loc al camerei despre care spunem că e parcul / magazinul și se întoarce la mine. Eu nu am voie să mă mișc de acolo, trebuie să o aștept. Și jocul ăsta se repetă de nenumărate ori. Savurează momentul în care îmi face cu mâna la plecare și ideea că pleacă singură.

Cred că o să reiau lectura cărții Playful parenting. Am citit-o la scurt timp după ce am născut, atunci ca să înțeleg mai multe despre cum funcționează copiii, acum voi urmări mai mult partea practică, exemplele concrete de joc.