Când am rămas însărcinată, nu prea mă mai gândeam că o să am un copil. Eram consolată, deși de multe ori îmi spuneam: ce ironică e viața asta cu noi! Simțeam că aș fi o mamă iubitoare, o mamă bună, iar că soțul meu ar fi un tată minunat. Doar că nu avem pentru cine.

Îmi amintesc și acum când soțul meu mi-a făcut câteva desene în joacă, pe o foaie de hârtie, ce tristețe am simțit că noi nu vom avea un copil care să se bucure când îi desenează, așa cum mă bucuram eu de desenele mamei. Țin minte fetițele pe care o puneam mereu să ni le facă, și băiețeii, și bebelușii (cocuțele, cum le spuneam) care plângeau. Mi-a părut tare rău, de multe ori, că noi nu vom putea crea amintiri frumoase, împreună, pentru copilul nostru pe care nu îl vom avea.

Da, ce ironică e viața cu noi! Astăzi, fetița noastră a desenat o încurcătură de linii și ne-a anunțat:

– Tata!
– L-ai desenat pe tata? 
– Da! 

Viața asta ironică ne-a dat un copil când ne așteptam mai puțin. Ne-a zăpăcit și ne-a binecuvântat.

Aveam 37 de ani și ceva când am născut. Nu cred că sarcina a fost într-un fel mai grea sau mai ușoară, din cauza vârstei. Am avut risc de avort și apoi de naștere prematură, dar fără legătură cu numărul anilor. Riscul de sindrom Drown a fost mai mare, dar ar fi putut crește și dacă aveam 20 și ceva de ani și aș fi fost fumătoare. Cred că după naștere, însă, există o diferență între mamele tinere și cele mai puțin tinere.  Altfel vezi viața după 30 de ani și nu are cum să nu se reflecte acest lucru și în modul în care îți crești copiii. Nu spun că unele mame sunt mai bune sau mai puțin bune, fiecare vârstă vine cu avantaje și dezavantaje. Mama ne-a născut, pe mine și pe sora mea, la foarte puțin după 20 de ani și a fost și e o mamă minunată.

Cum sunt eu, mamă cu un copil mic și care care se apropie de 40 de ani?

1. Panicoasă. Am văzut și auzit multe. Am ajuns la o vârstă în care siguranța, securitatea nu sunt niște excentricități și exagerări, sunt parte a unui stil de viață. Asta mă face să îmi fie frică de parcurile de distracții din România, deși îmi place adrenalina pe care ți-o dau, mi-e frică să traversez strada pentru că mașinile circulă cu viteză pe trecerea de pietoni, mi-e frică să merg pe trotuar, unde tencuiala îți cade în cap sau prin parc, când bate vântul, să nu cadă vreo creangă sau un copac cu totul. Sunt ultraprotectoare cu copilul meu. Cred că dacă aș fi avut 20 și ceva de ani, nu aș fi văzut pericole la fiecare pas, lumea e mai bună și mai frumoasă când ești mai tânăr și o privești cu mai multă înțelegere.

2. Ultra responsabilă. Îmi iau foarte (unii ar putea spune prea) în serios rolul de mamă. De-asta citesc atât și studiez și ultra-conștientizez rolul important pe care îl are părintele în dezvoltarea armonioasă a copilului. Analizez, studiez, investighez, vreau să ajung la capătul drumului și să știu și să simt că am făcut tot ce am putut mai bun și că am luat decizii în cunoștință de cauză, atât cu mintea, cât și cu sufletul. Responsabilitatea e o încărcătură care se îngreunează pe măsură ce înaintezi în vârstă.

3. Egoistă. Vine o vârstă la care nu prea îți mai dorești să treacă timpul, să pari mai mare decât ești, când oamenii încep să dispară din jurul tău și îți dai seama că viața e foarte frumoasă și foarte scurtă. Când ai un copil târziu, realizezi că timpul tău cu el este atât de limitat, că tu nu o să ajungi să îl vezi atât de departe cum te văd parinții tăi pe tine. Și devii egoist. Vrei ca vacanțele, weekendurile, serile, orele, minutele să fie ale voastre. Să nu crească fără tine niciun centimetru, să nu fie fără tine nicio seară înainte de culcare, să te bucuri doar tu de zâmbetul de dimineață. Tânjești după fiecare moment cu copilul tău și îl prețuiești tare. Tare.

4. Tare răbdătoare. Fetița mea poate să aibă cel mai disperat tantrum, să fie supărată doar pentru că o deranjează o scamă, să se trezească la 3 dimineața, când eu tocmai pun capul pe pernă sau să refuze să mănânce orice îi ofer, eu am răbdare. Nu mă enervez, vreau să mă știe lângă ea, orice ar fi. În plus, am crescut și, timpul trecând, impulsivitatea mi s-a mai calmat. În plus, am învățat să nu mă mai cramponez de nimicuri în relația cu ceilalți, cu atât mai mult în relația cu copilul meu.

Nu știu cum e să ai copii la 20 și ceva de ani. Dacă ar fi să ma uit la cum eram acum vreo 15 ani, îmi e clar că nu mai sunt atât de încrezătoare, cu încredere în oameni și plină de energie care să poată muta munții.

Nu îmi dau seama cum te transformă, la o vârstă mai fragedă, rolul de mamă. Dar acum asta cred, că vârsta mă face să fiu așa de panicoasă, responsabilă, egoistă și răbdătoare.

Simt că, la anii pe care îi număr acum, sunt a better version of myself și îmi place să cred că asta nu poate avea decât un impact pozitiv asupra copilului meu.