Unul dintre cele mai frecvente îndemnuri pe care i le spun fetiței mele este: încet, ai grijă! Poate că este cel mai bun sfat pe care aș putea să mi-l dau mie, ca mamă. Nu te grăbi, copiii au nevoie de timp să crească, au nevoie să le dăm noi, părinții, acest timp.

Să nu îi grăbim când ieșim afară. Uneori, când mergem în parc, avem tendința să îi alergăm pe la toate zonele de joacă: hai, nu vrei și în tobogan? Hai la leagăn! Te mai dai aici?

Văd copii care se urcă în tobogan și rămân suspendați, între a se da și a nu se da și, în spate, părinții care insistă: hai, te dai sau nu? Dar cât de interesant trebuie să fie momentul în care au ajuns în vârful toboganului și văd lumea un pic mai de sus. Poate nici nu mai contează în momentul ăla, pentru ei, să se mai și dea.

Cu ce ne deranjează dacă, odată ieșiți în parc, stăm 20 de minute la plictisitorul balansoar și apoi doar vreo 5 minute la interesantul tobogan în spirală? E timpul lor, alegerea lor, plăcerea lor. Sau dacă în timp ce ne întoarcem acasă, se oprește să admire o frunză uscată și ruptă? Chiar contează 10 minute în plus?

Să nu îi grăbim să facă lucruri. Copiii au propriul lor ritm. Îmi aduc aminte că pe la 1 an și un pic, unul dintre jocurile recomandate pentru vârsta asta era sortarea formelor in cubul cu găuri. Fata mea nu a fost interesată sub nicio formă de el. L-am abandonat și, recent, la 2 ani fără o lună, l-a descoperit. A aranjat formele din prima în găurile corespunzătoare. La fel s-a întâmplat cu celebrele cuburi de construcție (gen lego, mari, Mega Blocks). La început abia reușea să le pună unul peste altul, apoi a început să le înfigă din ce în ce mai bine, acum face turnuri foarte înalte. A făcut totul în ritmul ei, fără să o presez, fără să îi arăt în mod expres (pentru că nu îi place când îi arăți, preferă să fure de la tine). Uneori am stat lângă ea, am mai pus eu la cuburile mele, ea – la ale ei, fără să mă implic prea mult. Și, treptat, a învățat. Acum, de exemplu, nu face puzzle-uri. Deloc. Nu o grăbesc, va veni și timpul lor. Așa cum va veni timpul să renunțe la suzetă, la biberon și la pampers.

Să nu îi grăbim să fie disciplinați, ordonați, punctuali și obedienți. Copilăria este perioada de maximă libertate și naturalețe. Eu, una, sunt sătulă de ideea de a trebui să fac mereu ordine, de trezitul de dimineață, de uitatul la ceas seara, că iar nu dorm suficient, de făcut frumos, în general.

Copiii nu sunt așa, nu fac lucruri de dragul de a da bine și e păcat să îi băgăm în pătrățica asta de mici. Ei au nevoie de momentele lor de rebeliune și putem face excepții, uneori, de la regulile noastre stricte. Nu zic că nu trebuie să îi învățăm pe cei mici să fie responsabili. Dar să o facem cu multă măsură și înțelegere.

Nu i-am zis niciodată fetiței mele să își strângă jucăriile, pentru că e o activitate pentru care nu ar avea răbdare. Însă o face din proprie inițiativă, câteodată seara înainte de culcare sau când vrea să își elibereze spațiul. Pentru mine e suficient că face asta, e mai important decât dacă le-ar strânge în fiecare zi, împinsă de la spate. Iar uneori, seara, dacă nu are chef să doarmă, o las să mai zăbovească, să se simtă bine că are timp să se joace.

O las să facă lucruri prin care să se simtă rebelă și îi dau voie și să se alinte maxim și să  facă nazuri, cum ar fi să se răzgândească de zece ori legat de direcția în care vrea să mergem, prin parc. Asta nu înseamnă că nu are și ea limite, precise, de la care nu ne abatem (de exemplu: când mănânci sau bei apă, stai pe loc).

În plus, chiar cred că astfel de momente mă ajută să găsesc înțelegere când am eu nevoie de ajutorul ei: hai să te îmbrac repede, pentru că ne grăbim.

Să nu îi grăbim să facă ce creierul lor nu a învățat să facă. De ce să insistăm să împartă o jucărie, dacă e jucăria lor preferată fix în momentul respectiv și sunt încă la vârsta la care nu au empatie? La 2 ani niciun copil nu împarte, pentru că nu are capacitatea de a o face. Ce rost are să îi cerem ceva ce i se pare de neînțeles? Empatia se formează, așa e, dar să nu începem devreme și agresiv. Copilul nostru nu e rău dacă nu vrea să dea.

Să nu insistăm ca bebelușul nostru să știe că nu e voie să își arunce suzeta pe jos, să nu facă gălăgie în magazin sau să înțeleagă că în casă sunt reguli. Bebelușii până la 18 luni nu înțeleg noțiunea de regulă care transcende spațiul și timpul, la ei nu există decât acum și trebuie să avem răbdare să le repetăm iar și iar același lucru.

De ce să îi punem pe oliță la nici un 1 an (cum am mai văzut cazuri), dacă nici nu știu prea bine ce se întâmplă cu ei? Va veni și timpul când vor înțelege ceva din activitatea asta.