De vreo două săptămâni jocul preferat al fetiței mele este să îl luăm pe Bubu (păpușa ei preferată de pluș, care și-a recâștigat locul în sufletul ei) și să sărim la trambulină în pat, să ne prefacem că ne dăm jos papucii, să mergem cu metroul, tot felul de activități care implică mișcare și plimbat dintr-o cameră în alta. Eu sunt, în toate aceste situații, vocea lui Bubu. Desigur, e amuzant, doar că facem același și același lucru de zeci de ori pe zi, astfel că sunt prinsă în rutina care le place atât de mult copiilor mici (și care îi și ajută, de altfel, în consolidarea noțiunilor, în înțelegerea lumii) și care pe mine mă consumă de energie.

Ei bine, acum trei zile i-am luat, de ziua ei, o căsuță, cu uși și ferestre, pe care am montat-o pe terasă. E înnebunită după căsuțe, de toate mărimile, ale căror ferestre și uși se închid și se deschid. Avea deja mai multe versiuni, de diferite mărimi. Cum la căsuțele astea de dimensiune mai mare, din plastic, zăbovea timp îndelungat ori de câte ori le vedea în magazinele de jucării, am zis că sigur va fi super fericită să aibă una, a ei. De altfel, când am întrebat-o cam ce și-ar dori de ziua ei cadou, căsuța a ieșit învingătoare la puncte, într-un chestionar, cum ar spune specialiștii, prompted (cu variante de răspuns).

Desigur, de atunci mai mult de jumătate din timpul ei de joacă și-l petrece în căsuță. Am instalat și un scăunel de la IKEA acolo, unde stau eu, în cea mai mare parte a timpului. Asta până îi vine chef să stea picior peste picior și mă dă jos. Noroc că nu stă confortabil, pentru că reușește să se așeze pe scaun (singură, cum altfel) doar cu o bucățică de fund și îmi cedează repede locul. Activitatea preferată în căsuță este, cum era ușor de imaginat, să închidă și să deschidă uși. Se preface că plouă tare și închide totul foarte bine. Apoi deschide ușile și ferestrele să intre frigul. Mai deschide o ușă să plece până la Mega și se întoarce repede. Rolul meu este să stau pe scaun și să îi fiu partener de conversație. E un dialog haios, pentru că a început să vorbească mai mult și mai bine și să aibă și păreri.

La primele ture de joacă, venită după intensele eforturi de sărit la trambulină și mers cu metroul prin casă, am fost în culmea fericirii. M-am și lăudat soțului meu că ce poate fi mai tare decât să stau pe scaun și să vorbesc. O zi, două, trei. Ce să mai, sunt epuizată. Psihic. Aș prefera să spăl aragazul și geamurile, să gătesc niște feluri de mâncare sofisticate  și să vin cu niște sacoșe grele de la cumpărături. Și cred că nu aș cădea așa lată seara cum sunt acum, când mă joc de-a statul în casă. Am încercat să mai introduc niște varietate, dar, cum spuneam, rutina este the queen, așa că nu am ce face decât să continui conversația despre furtună și frig, iar și iar. Sunt sigură că peste vreo câteva zile o să îi vină în minte un joc nou și va trebui să fiu un partener de distracție la înălțime. Cine știe ce mă va mai pune să fac. Parcă văd că voi duce dorul statului pe scaun și conversațiilor banale despre vreme.