Săptămânal îmi propun să fac niște brioșe cu banane, biscuiți cu ovăz sănătoși, niște sărmăluțe mici, ca la Moldova, și un borș de perișoare cu smântână. Iar dacă sunt cu energia la cote înalte, aș putea încerca și o salată de beouf. Ce bune ar ieși! Apoi îmi zic că sunt nebună să îmi fac așa vise mărețe, deși na, așa ar trebui, toată lumea e în faza think big. Oare dacă mi-aș pune niște poze cu mâncărurile astea pe pereți, aș avea mai multe șanse să mi se îndeplinească visul?

Eu nu gătesc. De fapt, nu am când să gătesc, pentru că sunt fie partenera de joacă a fetei, fie ochiul ager care o păzește când pune în practică idei nebunești. Așa că patru feluri de mâncare pe lista mea de to do este chiar un act ambițios. Nu, nu am mama sau soacra care să îmi aducă oale cu mâncare, nu dorm pe o saltea de bani ca să mâncăm zilnic la restaurant și nici nu vine vreo doamnă blândă și bună să ne gătească după cartea Sandei Marin sau, dacă e mai modernă, a Juliei Child (Jamie e pentru fete cool, cum eram eu înainte să fiu mamă. Chiar, câte cărți o mai fi scris de acum 2 ani? Oare dau faliment dacă vreau să îmi aduc la zi colecția?). În schimb, am un soț minunat, care face cei mai buni cartofi prăjiți din lume, are răbdare să toace cea mai mare varză și știe să facă mămăligă și clătite și ou ochi cu mărginuță maro (pentru cunoscători). Dar nu face prăjituri. Cine știe, într-o zi… Poate ar trebui să pun la el în cameră pozele cu preparatele la care tânjesc, și așa am mai multe șanse să mi se împlinească visul.

Ok,  e cazul să fiu realistă. Pentru că nu am timp, aș putea să fac de pe listă doar brioșele cu banane, mai ales că fata noastră, capricioasă la mâncare, nu prea mai vrea fructe și cred că sub forma asta i-ar plăcea. Acum că are doi ani, am putea încerca să le facem împreună. Ah, cum freamătă inima în mine, ce moment clasic, de încărcare emoțională maximă în interacțiunea mamă – fiică, pe care eu nu l-am experimentat încă.

Dar oare mai știu să fac? Ce rețetă am folosit? Pe unde or fi formele? A, știu, sunt în sertar, am dat ultima dată peste ele când am făcut ordine și mi-am dat seama că am vreo câteva tipuri, mai mici, mai mari, de unică folosință, din silicon, le-am tot cumpărat de doi ani încoace, să fac brioșe cu banane. Nu știu de ce ăsta e visul meu suprem în ce privește gătitul sănătos.

Prima dată când am făcut celebrele brioșe (ok, și ultima dată) a fost fix acum un an fără o săptămână, când fata noastră a împlinit un an. Mi s-a părut inutil să fac un tort din care să mâncăm 4 felii și apoi să sfârșească în gunoi după vreo două săptămâni de uitare în frigider. Doar tehnic vorbind am făcut brioșe, vreo patru (totuși, e un număr decent), pentru că restul compoziției am aruncat-o direct, fără vreun brizbriz inutil, o într-o tavă de silicon, pe care mi-am cumpărat-o acum vreo 3 ani să fac minunății în ea. Cred că am folosit-o de vreo … în fine, de câteva puține ori. Anyway, pot spune că am bifat brioșele, fără zahăr, bune, fetei chiar i-au plăcut. Iar copiii nu mint când vine vorba de mâncare. Îmi amintesc și acum când ne-a făcut mama clătite cu mere ce m-am mai strâmbat și cât am mai dezaprobat această oroare și jignire la adresa rețetei de clătită. Clătite cu mere?! Un mare bleah, să nu se mai întâmple.

Așadar, e timpul să pun mâinile de gospodină la treabă. Doar să găsesc rețeta. Rețetele astea  sănătoase parcă sunt prea sănătoase: iată, brioșe cu banane, fără zahăr, fără făină, fără grăsimi. Păi mai bine mănânci direct o banană. Ba nu, stai, că și banana îngrașă, nțțțț, nu e sănătos. Brioșele cu zahăr, în schimb, au, la o cană de făină, jumătate de cană de zahăr. Come one, are you crazy, people? Parcă nu îmi place nicio rețetă. Și, dacă mă gândesc mai bine, nu cred că fac brioșe. Acum că fetița noastră face 2 ani și începe să înțeleagă cum e cu zilele de naștere, cu suflat în lumânări, la mulți ani etc cred că trebuie să fac un tort. Un tort sănătos, desigur. Mic și simpatic. Nu de-ăla cu poza ei, cu Minnie și Plușica și Sofia. Oare soțul meu e gata să treacă la next step? Și fac eu și brioșe. Curând.