Văd zilnic la locul de joacă conflicte între copii care nu vor să împartă jucăriile pe care le au. Și mame care îi admonestează că nu știu să se joace frumos, că sunt răi, care pur și simplu îi obligă să împartă, lăsându-și copilul în suferință și făcând un alt copil fericit.

Asta este una dintre situațiile în care chiar zic că e nevoie să citim și câte ceva despre parenting, ne-ar ajuta să învățăm mai bine prin ce trece copilul nostru și să gestionăm mai bine unele situații, spre folosul dezvoltării emoționale și cognitive a copiilor noștri.

Copiii nu au capacitatea să împartă. Oferirea jucăriilor, din proprie inițiativă, pentru a răspunde nevoii altui copil face parte dintr-un set mai complex de acțiuni, grupate sub conceptul numit comportament prosocial.

Comportamentul prosocial înseamnă activități voluntare în beneficiul celorlalți, împărțirea jucăriilor, a mâncării, consolarea celor din jur când au un disconfort emoțional, oferirea de ajutor la diverse treburi, cooperarea la diverse acțiuni. Iar comportamentul social se deprinde începând cu 2 ani, dar se definitivează în jur de 4 ani (cu variațiuni, în funcție de mediul copilului).  Tot în jur de 4 ani începe să se manifeste și empatia, care este legată de declanșarea comportamentului prosocial.

La 2 ani, copii abia învață să identifice ce ține de ei și ce aparține altora, își descoperă independența și înțeleg că pot avea control asupra lumii lor. Dorința de a împărți nu face parte din setul lor de acțiuni, din contră, nevoia de posesivitate, de a ști și de a simți că un lucru este al lor și doar al lor este o etapă normală în dezvoltarea socială și cognitivă a copiilor, când se delimitează de cei din jur.

Să nu ne așteptăm la schimbări puternice nici după 2 ani. De exemplu, un copil de 3-5 ani care are 10 bucățele de mâncare (să spunem 10 bomboane) va împărți voluntar doar una. Așa acționează ei și ar trebui să ne reglăm aștepările și în funcție de capacitatea lor reală de a lua decizii. În loc să ne focusăm pe corectarea comportamentului într-o anume situație, ar trebui să ne preocupe să îi implicăm în activități prin care să îi învățăm să devină empatici (detaliez mai jos).

Ca părinți, credem că ar trebui să reacționăm direct și să avem un rol activ în a-l determina pe copil să împartă, fix în momentul în care nu o fac, dar o astfel de atitudine din partea noastră nu este deloc de ajutor. Forțându-l pe copil să împartă nu stimulăm dezvoltarea abilităților în acest sens, din contră, îi transmitem copilului mesajul că nu ne pasă de ce își dorește, de emoțiile lui. Ca să nu mai spun că adresându-le diverse cuvinte, de genul: ești rău sau nu știi să te joci, bruscându-i, certându-i, îi umilim în public și îi punem într-o situație de inferioritate. Când îi forțăm să împartă mai degrabă le întârziem dezvoltarea abilităților sociale. Copiii trebuie să se simtă siguri pe ei și pe nevoile lor înainte de a împărți cu ceilalți – și mai bine i-am ajuta în aeastă direcție, oferindu-le încredere în ei în nevoia lor de a înțelege și de a controla lumea în care trăiesc.

La 2-3 și chiar 4 ani, copiii nu au dezvoltată abilitatea de a lua decizii morale. Ei nu fac ce este corect, ce ar trebui să facă. Mai exact, nu își aliniază comportamentul la decizia morală, corectă. Ei fac ce vor ei să facă. La 5-6 ani această abilitate este încă în dezvoltare, și se manifestă abia pe la 7-8 ani, când copiii iau decizia corectă moral. Ei nu mai gândesc: nu vreau să împart, ci ar trebui să împart și iau în calcul ce îi face fericiți pe ceilalți și cum este corect să procedeze.

Desigur, asta nu înseamnă că un copil de 2 ani sau 3 ani nu o să împartă niciodată. O face, dar nu în mod regulat, de obicei cu persoane în prezența cărora se simt confortabil și dacă au înțeles precis nevoile celorlalți. Este un studiu care este dat exemplu frecvent pentru a ilustra faptul că pentru copiii mici este dificil să decodeze nevoile celor din jur: copilul trebuie să aducă o pătură unui adult căruia îi este frig. Majoritatea copiilor de vârstă mică acționează doar când li se indică în mod direct, concret de către adult că îi este frig și este nevoie să aducă o pătură, altfel este greu pentru ei să înțeleagă că trebuie să își ofere ajutorul.

Cum învață copiii noști să împartă?

Făcând lucruri împreună, din care să deprindă conceptul de a împărți, de  a face o legătură între acțiunile lor și nevoile celorlalți, cum ar fi: aruncatul mingii (dau / așteaptă rândul, primesc), oferirea de ajutor la treburile casnice , hrănirea / îngrijirea animalelor (răspund unor nevoi ale celorlați).

Vorbindu-le despre cum se văd lucrurile din perspectiva celorlalți: Uite ce fericit e X când se joacă cu mașinuța, așa cum te bucuri și tu. Sau X este supărat că nu poate să se joace cu jucăria ta, ar fi vrut să se joace și el. După ce termini cu ea să i-o dai și lui, o să vezi ce mult o să se bucure.

Citind cu ei cărți și descifrând emoțiile personajelor, vorbind despre ele. Se pare că metoda eficientă este de a-l lăsa pe copil să indice emoțiile (din imagini, de exemplu), și nu să le decodăm noi, pentru că studiile arată că o astfel de abordare nu are efect. Interacțiunea calitativă este esențială.

Prin puterea exemplului, fiind chiar tu empatic, oferind, dăruind: Vrei o bucățică de măr de la mine? Uite, o să împart cu tine sau Vrei să scrii și tu lângă mine? Uite, îți dau pixul meu și o să iau eu un alt pix.

Așadar, să avem așteptări realiste de la copiii noștri. Nu împart nu pentru că nu vor și au deficiențe de comportament, ci, pur și simplu, pentru că nu au capacitatea să o facă. Și asta este o etapă normală în dezvoltarea lor socială și cognitivă. O etapă absolut normală.

Multe informații interesante despre acest subiect am găsit aici: