Înainte de copil (asta e ca un fel de b.c and a.c.), când veneam la mare, eram frustrată groaznic. Că eu am, că nu am, că eu sunt, că nu sunt, comparativ cu toate splendorile de pe plajă. Acum, după copil, când îmi etalez cu o aparentă nepăsare corpul de mamă în costum de baie, a început un alt studiu. Cum sunt eu vs alte mame de pe plajă. Ajută grozav la moral și stațiunea, noi nu mergem în Mamaia, și nici măcar în Vamă, ci la 2 Mai, stațiunea familiștilor, astfel că unde te întorci vezi mame cu copii.

Mi-a devenit clar anul ăsta (pentru că e prima dată când merg la mare de când am născut): când rămâi însărcinată poți să îi zici la revedere corpului tău. Asta dacă nu ești vreo norocoasă să naști la 20 și ceva de ani sau să fii înzestrată de la natură cu un corp care să îți fie realmente aliat după sarcină. Dar când mă uit în jur, aici, la mare, unde urmele sarcinii nu sunt camuflate sub rochii și fuste, văd, în mare parte, corpuri standard de mămici: cu șunculițe, cu burtică și câteva kilograme în plus, nu multe, vreo 5-6. Realmente poți să îți dai seama dacă o femeie este mamă sau nu. Slabe sau nu, cam asta e regula: două elemente le trădează – burta și sânii.

Dacă privesc partea plină a paharului, aș zice că e bine, nu sunt singura care nu e în stare să slăbească decât cu un efort ce îmi pare acum supraomenesc, comparativ cu ce ușor era înainte de sarcină. Îmi este din ce în ce mai clar că după ce naști corpul se schimbă, nu mai arăți și nici nu mai funcționezi la fel (aș putea băga mâna în foc că se schimbă metabolismul) și, în mod cert, nu mi se întâmplă doar mie.

Dacă privesc partea goală a paharului, mi se pare trist că intri în ipostaza asta, de mămică al cărei corp suferă modificări iremediabile, total nepregătită. Cu toate vedetele astea care arată la o săptămână de la naștere ca în prima zi de sarcină, cu toată presiunea asta de a fi mai slabă, mai slabă, impecabilă, nu mă mir că atât de multe mame intră în depresie.

Câtă lume vorbește cu adevărat despre sânii care se lasă, nu contează mărimea, despre aripioarele încăpățânate, despre celulită și vergeturi unde nici nu gândeai că ar putea apărea, despre pielea de pe burtă, despre buricul care nu mai arată la fel. Câtă lume – și includ aici și doctorii – le atrag atenția mamelor despre diastais și despre ce ar putea face să o mai amelioreze. Câtă lume vorbește despre faptul că trebuie să înveți să te accepți, nu doar pentru că asta e noua tu, dar și pentru că vei fi atât de descoperită fizic în fața celorlalți și asta o să arăți: șunculițe de sub tricoul care se ridică atunci când duci copilul în brațe, sânii lăsați care se văd când te apleci la nivelul copilului;  nu mai ai timp să te aranjezi la milimetru, să ascunzi strategic ce nu îți convine sub un capăt de haină. Dacă ești suficient de puternică – și ce bine că în general mamele sunt puternice – treci peste asta și te consolezi cu ideea că ăsta e corpul încercat de mamă. Te mai uiți în dreapta, în stânga, vezi că nu ești singură și mai tragi o gură de aer, să îți ajungă până la următorul gând negru. Dar ce te faci dacă nu ești puternică? Ce te faci? …

Le-aș spune viitoarelor mame: nu vă faceți așteptări prea mari, plecați cu mult realism la drum. V-a luat 9 luni să vă pregătiți pentru copil, s-ar putea să vă ia mai mult de 9 luni să vă reveniți, un an, doi, trei. Poate vi se pare că lumea se termină cu cei câțiva centimetri din talie, dar e bine să știți: nu sunteți singurele. Iar dacă vreți cea mai bună terapie, mergeți la mare, la 2 Mai, în sezon, e plin de mămici, așa, ca voi. Întipăriți-vă imaginea pe retină. Nu e ceva în neregulă cu voi. Ăsta e mersul naturii. Nu încurajez la blazare, cine are putere, timp, dispoziție să lupte, o va face. Încurajez la acceptare.