De când a trecut pragul de 1 an, fetița mea nu se simte confortabil în prezența străinilor. Plângea și uneori plânge și acum (la 2 ani) când avem rude, prieteni în vizită și dă cu ochii de ei. Ca să se relaxeze în prezența bunicilor și să accepte momentele de interacțiune cu ei îi trebuie măcar o zi (e drept că ne vedem destul de rar, la câteva luni). Ca primă reacție se ascunde în brațele mele și îi privește pe ascuns, după care își găsește activități paralele, care o fac să nu aibă de-a face cu ei și îi studiază de la distanță.

Nu este un copil rușinos sau timid și ar fi o mare greșeală să o etichetez astfel. Reținerea ei față de alți oameni nu este un comportament negativ și nu intențioz să iau măsuri pentru a-l corecta. Da, îi ia mai mult timp să se adapteze la prezența anumitor oameni, dar este normal să se întâmple așa și este doar o etapă în dezvoltarea ei. Cea mai bună soluție este să nu o presez și să respect ritmul de adaptare la prezența celorlalți. Chiar dacă vizitatorii noștri vor rămâne cu impresia că este o timidă și o răsfățată.

Cu atât mai mult cu cât se simte confortabil în prezența altor copii, nu are nicio reținere să se alăture unui grup de fetițe care au de 3 – 4 ori vârsta ei, se salută cu vânzătoarele la magazin și se conversează cu șoferii de taxi.

Așadar, nu îmi fac griji dacă fetița mea de doi ani nu e încântată imediat de interacțiunea cu prietenii noștri. (Unii dintre ei o știu cum e și nu o stresează absolut deloc, îi lasă ei libertatea de a iniția comunicarea.) La doi ani este încă devreme să îți dai seama dacă un copil este timid sau nu. Din contră, dacă ne-am grăbi să o etichetăm și să îi spunem că e timidă, i-am putea determina un comportament în direcția asta. Citeam că ar putea fi pentru ea un pretext să nu își mai dorească să interacționeze cu anumite persoane (să se integreze într-un grup, de exemplu), pe ideea “sunt timidă, prefer să stau deoparte”. Dacă i-aș spune că e timidă și aș forța-o să socializeze, contrar voinței ei, i-aș spune, de fapt, că nu îmi place cum este ea.

Dar cel mai delicat aspect este, ca de obicei, gestionarea situațiilor în care persoanele față de  care nu se simte confortabil sunt insistente și forțează interacțiunea.

• Înainte de a veni cineva la noi, o anunț, astfel încât să nu fie luată prin surprindere.

• Îi spun dinainte că nu e nevoie să interacționeze imediat cu ei, dacă o văd că dă semne de neliniște, că o va face când simte ea nevoia și se simte confortabil și că eu sunt lângă ea tot timpul. Înainte, când era mai mică și mulți voiau să o ia în brațe îi spuneam că nu e nevoie să se ducă, dacă nu vrea.

• O țin în brațe și o las să stea la mine cât își dorește. În primul rând pentru confortul ei, dar și pentru că, astfel, persoanele insistente vor fi mai reținute în a o provoca, pentru că ar fi nevoite să treacă și de bariera mea.

• Le răspund oamenilor, dacă spun că e timidă, că nu e timidă, are nevoie de timp pentru acomodare.

• Și am mai citit un sfat bun, pe care intenționez să îl aplic, data viitoare când se întâlnește cu persoane care nu o fac să se simtă confortabil: o să îi spun că le cunoaște deja și că va fi mai ușor de data asta să se acomodeze cu prezența lor.

• Experiența ne-a arătat că este mai reținută cu persoanele mai insistente și mult mai relaxată cu cei care vin, o salută și apoi nu o mai provoacă. După un timp chiar caută ea interacțiunea. Ceea ce arată clar că forțarea unui comportament la copii nu rezolvă situația, ci, din contră, îi face să fie mai rezistenți la schimbare.