Știu, nu e corect să te uiți la interacțiunea mamă – copil și să comentezi situațiile, pentru că niciodată nu știi contextul. Dar să fim serioși, cu toții o facem, fiecare mamă stă cu ochii pe cealaltă și pe copilul ei și judecă. E omenește și inevitabil. Și deși situațiile sunt unice și, teoretic, ar trebui tratate individual, sunt câteva reacții comune, pe care le identifici în  jur. Una dintre acestea este când legătura dintre copil și părinte se rupe.

Se spune că e ușor să fii părinte în momentele în care copilul e liniștit. De cele mai multe ori, conectarea cu copilul se face rapid și lucrurile merg de la sine. Povești, jocuri, râsete, îmbrățișări, cântecele, totul e impecabil. Dar mai greu e să fii părinte când copilul e rupt de tine. Nu are chef să asculte, nu are stare, parcă nici nu aude ce spui sau, dacă aude, face total pe dos. Este deconectat total. Ce faci acum, ca părinte, este la fel de important ca atunci când râdeți și vă strângeți în brațe împreună. Din păcate, am văzut mulți părinți a căror primă reacție e să se enerveze. Iar a doua – să țipe.

Dar nu numai că părinții sunt iritați și au o reacție vizibilă de respingere a copilului; ce e mai trist, au privirea dureros de agresivă. Se uită cu nervi și atât de dezaprobator la copil, încât ai senzația că privesc cel mai aprig inamic. Este clar că se vrea o privire de dezaprobare a comportamentului, care însă se amplifică și devine, mai mult, o respingere cu totul a situației, incluzân aici și copilul care o generează. Ai senzația că a început un război, care pe care. Și încep țipetele, culmea, cel mai frecvent de partea părintelui. Pentru că cel mic este obraznic, neascultător, enervant, provoacă. Sincer, dacă vizualizăm situația asta, în care pe de o parte este copilul obraznic și, de cealaltă parte, părintele agresiv, cu un ton mai mult decât ferm sau un pic autoritar, de-a dreptul războinic, cum apare copilul, de fapt? Cine domină? Cât de tare provoacă, de fapt, cel mai mic? Eu, personal, nu am decât un cuvânt pentru a-l descrie: vulnerabil.

Un copil vulnerabil tocmai în fața părintelui se închide în el și își va încheia situația cu frustrare. Nu o va rezolva. O va pune deoparte, în marea agitată de nemulțumiri și neînțelegeri, care va genera, în timp, agresivitate față de cei din jur, lipsa de încredere în sine sau în ceilalți și alte dificultăți de relaționare cu sine și cu alți oameni.

Am auzit mulți părinți care spun că țipă la copii pentru că nu mai rezistă situațiilor în care acesta nu ascultă. Un copil neascultător nu se revoltă în fața părintelui pentru a-l agasa și pentru a-l aduce la limita răbdării.  El spune ceva: nu mă simt confortabil în situația asta, sunt obosit, îmi e foame, îmi e somn, am acumulat frustrări pe parcursul zilei, am gestionat situații dificile la locul de joacă, emoțiile pe care le trăiesc sunt prea puternice. Mesajele subliminale sunt strigăte de ajutor către persoana căreia îi conferă cea mai mare încredere, părintele:  îmi e greu / nu înțeleg ce mi se întâmplă / ajută-mă să trec peste asta.

Copilul nostru pornește din start în aceste situații conflictuale cu o vulnerabilitate. În momentul în care noi răspundem cu nervi, îi accentuăm vulnerabilitatea și, în loc să îl ajutăm să facă față momentelor dificile. Dacă îi vorbim calm, cu respect, oprind doar comportamentul și arătând înțelegere față de ce simte, îi transmitem că dăm valoare stărilor lui interioare și îl ajutăm, în realitate, să treacă mai ușor peste momentele grele.

Ce-ar fi dacă atunci când copilul nostru e revoltat și nu ascultă sub nicio formă, făcând parcă, dinadins totul invers, ne-am opri o clipă, ne-am calma, ne-am duce lângă el, am coborî la nivelul lui și i-am oferi un moment de liniște. I-am spune că știm că este agitat / obosit / că nu mai are răbdare / supărat etc, i-am arăta că îi înțelegem starea, i-am spune că nu e ok să reacționeze așa (să vorbească urât, să lovească, să ne întoarcă spatele etc etc, de la caz la caz), și i-am propune să facă altceva, să povestim, să îl ținem în brațe o secundă, să jucăm un joc împreună, ceva ce l-ar scoate din starea lui de revoltă și l-ar aduce înapoi la noi.

Am și câteva exemple din experiența proprie:

• Zilele trecute eram cu fetița la terasă. În general nu mergem la restaurant în familie, de când avem copil, pentru că știm că ea nu are stare și masa în oraș e o probă a răbdării pentru toți. Dar fiind la mare, nu prea ai ce face, mănânci la terasă și mai nimerești și fără loc de joacă. Bineînțeles că până să ajungă mâncarea a stat ce a stat liniștită, după care a început să se joace cu cuțitul și furculița, să se cațere pe banchetă, să vrea suc, să nu vrea suc, să nu răspundă la întrebări. Era evident că voia să plece de acolo, era modul ei de a spune: scoate-mă din situația asta. Iar soțul meu a făcut cel mai simplu și eficient lucru pe care îl poate face un părinte. Nu a certat-o, nu s-a uitat urât la ea, nu a strigat să stea frumos la masă, i-a zis: vino cu mine. Și au plecat prin zonă să se plimbe. Acum are doi ani, să avem pretenția că o învățăm să aibă răbdare la masă ar fi absurd. Ce putem face este să ne adaptăm, sacrificând, evident, uneori, confortul nostru indiviudal sau al cuplului.

• Peste zi, fetița noastră stă cu bona. Sunt zile în care vin acasă și este foarte agitată și rebelă. Este clar modul ei de a se descărca de frustrările de peste zi. Avem o bonă foarte ok, dar nu are, în mod cert, stilul nostru de parenting și îmi dau seama că ar fi imposibil să fie cum suntem noi. Ca urmare, cred că uneori situații difcile de la locul de joacă îi rămân neexplicate sau supărări din urma unor întâmplări nu sunt rezolvate în sufletul ei. Când o văd vizibil agitată îmi și pun problema ce ar putea fi cu ea. O iau în brațe, o întreb dacă a supărat-o ceva în timpul zilei, dacă a căzut, dacă a avut conflicte în parc. Chiar s-a întâmplat să îmi povestească, în modul ei, cu puținele cuvinte pe care le știe. Și chiar dacă nu înțeleg tot sau nu îmi este clar ce s-a întâmplat, interacțiunea noastră e mai valoroasă, își explică și ea lucrurile, capătă încredere în mine și rezolvăm o situație dificilă cu înțelegere și calm.

Când am țipat ultima dată la prietenii noștri văzându-i agitați, obosiți, stresați, supărați? Hmmmm, nu țipăm la ei, nu? Da, dar ei nu sunt obraznici în situațiile astea. Pentru că sunt adulți și știu să își gestioneze emoțiile și să își exprime stările. Știu să ceară ajutor. Pentru copii, situațiile în care sunt neascultători sunt momentele în care ne cer ajutorul. De ce le-am răspunde țipând la ei? Nu trebuie să fim în război cu propriii copii, noi suntem aliații lor. No matter what.

Am mai scris despre gestionarea mometelor dificile cu copiii, în care focusul trebuie să fie pe ce simt ei, nu noi, părinții.