Îmi aduc aminte de șocul pe care l-am resimțit după ce am născut, pentru că nu mă așteptam să fie atât de greu să fii mamă. Toată lumea m-a sfătuit să dorm mai mult (oricum, a fost inutil, pentru că nu am reușit să dorm o noapte întreagă în ultima lună de sarcină), dar nimeni nu mi-a zis să savurez ultimele momente relaxate de cuplu, să am grijă de mine și să mă răsfăț, să văd toate filmele și să citesc toate cărțile pe care le am în vedere pentru următorii câțiva ani, să savurez mâncarea și să mă bucur de momentele de dolce far niente. Cam astea sunt, de altfel, sfaturile pe care le-aș da mămicilor care sunt pe ultima sută de metri.

Una dintre întrebările frecvente pe care le-am adresat mamelor la câteva luni după ce am născut și m-am prins eu că nu e treaba chiar așa de simplă a fost: când devine mai ușor? Am primit răspunsuri diverse, în funcție de experiența fiecărei mame, de relația pe care și-a construit-o cu copilul și, cu siguranță, de ajutorul extern de care beneficiază în caruselul năucitor al creșterii copilului mic. Mi s-a zis: la un an, la doi ani, în jur de 3 ani, niciodată.

Eu sunt o mamă care și-a cam sacrificat nevoile (și încă o face) în primii ani, care a trecut și prin depresii și prin frustrări, după ce a apărut copilul, care încearcă să le facă pe toate doar împreună cu soțul (bona noastră este strict cât sunt eu plecată la serviciu și nu are grijă decât de copil, nu este și ajutor la menaj sau chef în bucătărie, așa văd eu lucrurile) și pentru care nu există varianta să las copiii la bunici trei ore și să plec la restaurant sau la film cu soțul. Sunt sigură că sunt multe proaspete mămici ca mine și poate că simt uneori că nu mai pot, copleșite de cât de greu este, întrebându-se: va fi mai ușor vreodată? când?

Eu am sesizat că respir după 2 ani. Abia acum încep să mă întrezăresc pe mine, cea care am fost cândva. Să am momente în care să mă simt energică, pozitivă. Să îmi doresc să am din nou o privire luminoasă și curată, fără griji și fără frământări. Să îmi doresc să fiu funcțională ca persoană, ca femeie, nu doar ca mamă. Să vreau să fiu mai bună, mai activă, mai implicată în lumea mea exterioară. Să am dispoziția să fiu din nou eu.

Și asta pentru că am timp. La 2 ani simt că este mai ușor să fiu mamă și mai ușor să fiu eu. Nu mai sunt non stop umbra copilului meu. Am o fată care este deja independentă, nu mai trebuie să o țin când se cațără pe un scaun, poate să se ducă într-o cameră să aducă ceva, nu mai trebuie să mă duc eu să îi aduc vreo jucărie sau să merg după ea să văd ce face, are răbdare să se joace și singură în timp ce eu fac puțină ordine (e drept că mai las chiuveta cu vase la jumătate sau praful neșters pe unele rafturi, pentru că mă cheamă la joacă). Îmi spune dacă îi este foame sau dacă vrea / nu vrea să mănânce ceva, dacă îi e somn sau, din contră, ar vrea să mai stea un pic (mai mult ultima variantă), dacă vrea sau nu în parc și în ce parc să mergem. Și, recunosc, dimineața, când am apucat să dorm doar vreo 3 ore și ea se trezește, are răbdare să se uite la Disney Jr și să mă mai lase să lenevesc (da, știu, bad mother!). Când ieșim toți trei în parc, poate să alerge câțiva metri în față și eu să merg cu soțul de mână (ce lux, ce fericire!), poate să stea (puțin, chiar foarte puțin, dar și atât contează) lângă o bancă, în parc, și să deseneze cu creta sau să își găsească o ocupație. Nu mi se mai pare imposibil să beau o cafea to go în timp ce suntem împreună pe stradă și chiar putem lua masa la o terasă (e drept, pe fast forward). Urcăm și coborâm scări de mână, fără să mai simt cum mi se rupe spatele în două sub greutatea celor 12-13 kilograme.

Toate aceste mici momente îmi dau nu doar timp fizic, ci și momente de respiro pentru minte. Nu mă mai simt într-o alergătură continuă. E un efort, dar e genul ăla de efort când poți să și vorbești fără să îți dai respirația peste cap.

Și, pentru că am momente de “luciditate”, încep să mă îndrept din nou înspre mine, înspre ce sunt eu și cum aș vrea să fiu eu, să mă uit unde eram acum doi ani, unde sunt acum și ce trebuie să refac, de unde să o apuc. Nu e ușor nici acum, dar nu mai e atât de greu. E așa, ca o primăvară, când apare un pic de soare, un pic de iarbă verde, renunți la geaca de iarnă și te simți ușoară.