Până să nasc habar nu aveam ce mai e și chestia asta cu conectarea. Mai peste tot se vorbește despre cât de important este să te conectezi cu copilul, câte minuni face conectarea, de exemplu, pentru evitarea crizelor de furie la copiii mici și, în general, pentru a construi o relație puternică, la nivel emoțional cu copilul.

Conectarea înseamnă să fii cu copilul tău 100% prezent, la un moment dat. Este ideal ca aceste momente să fie cât mai multe, cât mai des. Timpul cu copilul este exclusiv timp cu copilul, iar părintele e acolo, cu el, nu e suficient să fie doar fizic, ci și cu mintea. Conectarea nu e când părintele trebăluiește și copilul se joacă sub supravegherea lui sau când părintele se uită la un film și copilul stă pe tabletă, lângă el. Conectarea este interacțiune, timp de calitate petrecut împreună.

Conectarea înseamnă să fii pe aceeași lungime de undă cu copilul. Eu o văd similară cu legătura care se creează între doi îndrăgostiți la început de relație (căci atunci e disponibilitatea maximă). Priviri complice, dorința de a fi cât mai mult împreună, zâmbete la unison, cuvinte spuse fără cuvinte, nici urmă de resentimente, acceptarea celuilalt, fără critici, cu inima deschisă.

De când am citit despre conectare am început să fiu mai conștientă de aceste momente și încerc să fac interacțiunile cu copilulul meu și mai intense. Și fac asta încă de când era mică. Are și momentele care sunt exclusiv ale ei, dar știu că un copil tânjește după timpul petrecut cu părinții și vreau să simtă că sunt acolo, pentru ea, doar pentru ea, dacă are nevoie.

Câteva dintre momentele de conectare pe care le controlez în mod conștient:

Fac din orice moment de rutină o interacțiune cu sens.

Laptele din biberon îl bea și acum la mine în brațe, mă ține de mână, mă mângâie, eu o alint prin păr. O văd când întinde mâna dacă vrea ceva tocmai atunci și o ajut, pentru că știu că nu se întrerupe din băut, totul e dintr-o suflare. Îi mai vorbesc, dar nu port un dialog, că e ca la dentist, nu poate vorbi. De obicei îi zic chestii drăgăstoase, că oricum la astea nu răspunde – ăsta e farmecul când ești mic, îți manifești afecțiunea doar când ai chef 😃 Ritualul laptelui ar putea fi, în total, cam 10 minute din zi pentru mine, în care să arunc o privire pe facebook rapid, dar vreau ca aceasta să fie timpul nostru.

Când îi schimb pampersul îi vorbesc. De când era bebeluș i-am povestit ce fac și nu mi-am schimbat obiceiul, ci doar discursul, pentru că a crescut, putem face glume mai elaborate și colaborează. Ori are o jucărie sau o cărticică cu ea, despre care discutăm, ori pur și simplu ne amuzăm că dă din picioare sau se opune să stea cum vreau eu (acum le face intenționat, în glumă), ori îi relatez aspectele tehnice, de genul închid pamersul, hai să îți pun și pantalonii – chestii banale, dar nu las momentul ăsta să fie plictisitor, pe pilot automat.

Nu stau pe telefon când sunt cu ea. 

După ce ajung acasă, pun telefonul deoparte. Serile mele sunt exclusiv ale ei și îi dedic mai tot timpul meu, pentru că știu că abia așteaptă să mă întorc să ne jucăm. Nici nu intru bine pe ușă și mă ia să îmi arate diverse, să facem lucruri. Iau telefonul doar dacă e ceva urgent sau dacă ea se joacă singură și nu are nevoie de mine, dar nu mă afund în facebook și convorbiri interminabile. Încerc să vorbesc la telefon când ea doarme. Dacă totuși am de purtat o conversație și asta înseamnă să întrerup interacțiunea cu ea, o anunț că o să vorbesc la telefon cu X și de cele mai multe ori nu are nicio problemă, ba mă și încurajează cu un da.

Mă gândesc cât de frustrant este pentru noi, adulții, când suntem cu câte un prieten la o vorbă și, când ți-e lumea mai dragă și discuția mai palpitantă, amicul ia telefonul de pe masă și face abstracție de restul de lumii și ceilalți se trezesc vorbind singuri. Pentru că telefonul te absoarbe într-atât încât cinci minute trec ca două și nu mai e nimic în existența ta în acel moment, decât newsfeed-ul de facebook.

Momentele pe fugă sunt sub control.

Cel mai dificil e să reușesc să fiu cu ea dimineața, înainte de a pleca a serviciu. De obicei ea tocmai atunci se trezește și mă strigă, întinzându-se somnoroasă, pentru că are nevoie să își ia o porție de alint. Eu nu știu ce să fac ma întâi, alerg aiurea dintr-o parte în alta, uitând după ce mă dusesem, sunt mereu contra cronometru, dar vreau să îi acord și ei atenția de care are nevoie. Am grijă să îi las loc pentru un pic de drăgăleală, pentru câteva cuvinte dulci, cu riscul că asta înseamnă să întârzii (și așa se întâmplă mereu când ne intersectăm dimineața).

Iar când ne grăbim să plecăm undeva îi spun că nu avem timp și că vreau să stea liniștită, la îmbrăcat. Bine, ea tot are chef de joacă, să alerge de colo-colo cu burtica goală. O las să alerge puțin, mai râdem un pic, și apoi stă răbdătoare. În general înțelege că e cazul să ne grăbim și nu mai forțează momentul. Am grijă să nu pun presiune și să nu stric o interacțiune care de obicei e amuzantă. Am constatat că îmbrăcatul e privit ca un mare prilej de răzvrătire haioasă de către cei mici, probabil pentru că realizează că o parte este controlată de ei și ai nevoie (disperată) de sprijinul lor. Ha-ha!

Îi vorbesc de la înălțimea ei, nu a mea. Cu înțelegere și respect.

Mai ales dacă e supărată, mă cobor la nivelul ei și mă uit în ochii ei. Am grijă să fiu aproape de ea, o ating, vorbim despre ce o supără. De obicei o deranjează chestii mici și supărările durează puțin. Dar le acord atenție, chiar dacă, uneori, mie mi se par niște banalități. Doar că eu am 39 de ani, nu 2.

Ieri s-a supărat pe mine că am mușcat din oul ei de jucărie pe furiș, atât de tare că nici nu a mai vrut să îl vadă. Pentru mine era o chestie amuzantă, pentru ea era ceva grav. Mi-am cerut scuze și l-am pregătit, cu efecte impresionante, încă o dată. A fost o supărare pasageră, dar am tratat-o ca și cum mi-ar fi mâncat mie cineva ultima bucățică de ciocolată. Nu fac mișto de stările ei, emoțiile ei sunt ale ei și o încurajez să fie așa cum simte. Le rezolvăm pe loc, pentru că nu vreau să strângă frustrări inutile și vreau să știe că lângă mine poate să fie în largul ei. Câte un pic, și iar câte un pic învață cum e cu emoțiile astea și cum să le gestioneze.

Mi-am golit programul de multe activități sau le-am înghesuit în orele ei de somn.

Nu mai gătesc. Din fericire, soțul meu a preluat partea asta tocmai pentru a îmi lăsa timp să fiu cu ea.

Fac ordine pe fugă, când ea doarme sau când suntem împreună, în weekend, dar o anunț înainte (pentru că asta înseamnă că nu avem timp să ieșim afară dimineața). Încerc să o implic, cât și când vrea, uneori are chef să ștergem praful împreună, alteori pur și simplu nu o interesează și își găsește ceva de făcut. De exemplu, cât dau eu cu aspiratorul stă în pat și se joacă. Unele activități sunt chiar prilej de joacă, cum ar fi atunci când schimb lenjeria de pat.

Nu mai citesc decât seara târziu sau în metrou. E important pentru mine să rămân conectată, să știu ce se întâmplă în lume, să mai pun mâna și pe o carte. Pentru asta am ales să nu mă duc cu mașina la serviciu, ci cu metroul, și uneori știu că de-asta pierd ore importante de somn. Nu spun ce dor îmi este să văd un film, am o listă lungă, cred că în cei doi ani am văzut un singur film, și ăla pe bucățele. Iar eu obișnuiam să îmi iau un weekend tematic și nu făceam decât asta, urmăream non stop, două zile, filmele lui Almodovar, filme suedeze, filme franceze celebre etc. Dar va veni timpul și pentru filme.

Nu ies seara la întâlniri sau evenimente, nu mai fac shopping decât în magazinele de copii sau online, nu ieșim la restaurant sau oriunde altundeva în doi. Pentru activitățile de genul ăsta nu sufăr atât de mult. Nici înainte nu eram foarte sociabilă, nu prea mă dau în vânt după ieșiri la evenimente. Iar timpul în doi e important să existe și să fie de calitate, nu contează dacă e acasă sau la restaurant.