De când ne-am urcat în taxi m-am gândit că tare a mai crescut fata noastră. S-a așezat frumos pe locul ei, ne-a și indicat că fiecare are locul lui în mașină, mi-a zis: Uite, mami, copacii. Frunze. A comentat cu tati despre cum cad frunzele și ce culori au. Mi-a arătat un alt taxi pe geam. Ce mai, facem conversație și îmi place la nebunie să o aud cu vocea ei de copil mic spunând lucruri ca un om mare.

Și cum am intrat în clincă și-a adus aminte că va colora. Am iubit-o în momentul în care a văzut pe foaia de colorat, în loc de o steluță galbenă, o coajă de banană desfăcută și s-a bătut cu o fetiță în replici, una spunând -Stea!, cealaltă –Banană!.

Cred că sunt vreo trei luni, dacă nu și mai mult, de când am fost ultima dată la doctor. Atunci nu i-a plăcut sub nicio formă să se uite doctorița în gâtul ei.  A stat la control, dar așa, mai mult de formă, la limita protestului. Acum, la cei doi ani și două luni imenși, a fost un copil mare. Care de cum a intrat în cabinet a știut că trebuie să se așeze pe banchetă, la control. Doctorița a propus ca înainte de toate să o cântărim afară, că e măricică și stă în picioare pe cântar. Ăsta deja a fost primul semn că a crescut. Nu prea și la kilograme, dar ce mai contează.

Și apoi a stat cu încredere și a colaborat la tot, control la burtică, ascultat cu stetoscop, studiat ganglioni și urechi, uitat în gâtuț. Niciun protest, nici un gest de neplăcere. Cuminte foc, a făcut tot ce i s-a spus. Inclusiv întinsul pe spate cu genunchii ridicați. Și nu a avut nevoie să o țin de mână, să îi explic, să îi fac totul mai ușor vorbindu-i. I-am mai zis una-alta, mai mult din reflex, dar nu asta o interesa. Conexiunea ei era cu doctorița, nu cu mine.

A crescut, dar nu e numai asta. Cred că a contat și că am anunțat-o dinainte, ca de obicei, ce avea să i se întâmple, i-am subliniat ce știam eu că o deranjează mai mult, deschis gura, stat la controlul în urechi. I-am zis că de data asta o să se uite și la burtică. Și că va trebui să îi arate doamnei doctor unde o doare. Ceea ce a și făcut, cu seriozitate maximă, ca o băbuță ipohondră.

Cred că a contat și că are acasă trusa ei de doctor și știe să asculte cu stetoscopul, să controleze în urechi, să dea cu ciocănelul să testeze reflexele (e drept că mai mult testează în cap decât la genunchi, dar până la urmă e mai important să avem reflexe rapide la cap :)). Acum are, cadou de la doamna doctor, pentru trusa ei, și bețișorul de studiat în gât.

A înțeles multe despre cum e treaba cu controlul și de la Plușica. Se uită cu atenție la episoadele de la Disney Junior și pricepe din ce în ce mai multe. Apoi îi cânt și eu des, cu vocea mea și fără urechea muzicală A venit vremea să-ți faci controlul, pentru că îmi rămâne obsesiv în minte melodia asta. (Dar nu mult, până vedem Henry Dragomonstrul, cu alt hit care se agață de creier.) Și ne-am amuzat în drum spre casă cum cântă Plușica … o să gâdile toate…, și așa a fost, o gâdila un pic doamna doctor la burtica ei balonată. În ultima vreme chiar încep să cred că televizorul (la care se uită, dar nu cu excese și doar la emisiuni de copii) are și ceva pozitiv, numai de la Clubul lui Mickey Mouse câte știe! Iar când Mickey întreabă ce micunealtă să folosească sau ce se vede pe ecran, ea răspunde cu încântare și convingere, chiar și greșit câtodată, dar întotdeauna în context. Îmi place să o văd că are imaginație și știe lucruri și are curaj să greșească.

Acum, preț de câteva zile, va scoate și mai mult la lucru trusa ei cu instrumente, va reinventa jocul de-a doctorul, cu elemente noi, recent descoperite și noi, pacienții, nu vom avea altceva de făcut decât să stăm cuminți, cooperanți, ca niște copii care au crescut.