Vrem copii nonconformiști, când ajung în lumea largă, dar care să fie conformiști cu noi. Care să ne asculte și să respecte din prima ce avem de zis, care să nu comenteze în fața noastră, să fie la programul care ne place nouă și să nu se abată de la regulile pe care le-am fixat. Dar care să nu ia totul de-a gata, ci să aibă gândire critică. Care să găsească soluții inedite, valide. Dacă îi vrem liberi și lipsiți de constrângeri inutile, trebuie să îi formăm ca atare. Și totul începe de acasă.

Am de multe ori senzația că părinții se poartă ca niște gardieni față de copiii lor, gata să vâneze orice greșeală, să corecteze și să facă morală, pe un ton acid sau sfătos. Că, în special mamele, și-au fixat un set de reguli stricte despre care cred că dacă sunt încălcate vor distruge echilibrul fragil al familiei. Poate dacă ne-am relaxa un pic, copiii noștri ar fi și ei mai relaxați și am genera mult mai puține discuții și conflicte cu ei.

Am identificat câteva zone în care eu, una, aș putea să mă mai relaxez, dar și câteva pe care simt că le-am mai rezolvat.

1. Să accept dezordinea. Sincer, câteodată simt cum îmi crește instantaneu pulsul când văd chestii multe și mărunte înșirate pe covor. Dar până la urmă e așa o tragedie? De ce să stau în fiecare seară să pun piesele de lego în cutiile lor, când aș putea să le las așa? Ba am citit că uneori copiii preferă să se întoarcă la joacă și să găsească lucrurile așa cum le-au lăsat. Mă autoeduc să nu îmi pese când am adunat toate mingiuțele din casă în găletușă și fata mea vine și le aruncă în secunda 2, nu pentru a-mi face în ciudă, ci pentru că îi place să vadă mingiuțele sărind de colo – colo. Acum am ajuns să le adun doar pentru că știu că îi face plăcere să le găsească adunate, numai bune de aruncat. Contează că își ia pernele din pat și le târâie după ea prin toată casa? Că are chef să își scoată hainele din dulap? Încerc să pun limite doar dacă e cazul, de exemplu nu ne jucăm cu mâncarea (pentru că tare s-ar fi bălăcit în castronelul cu supă).

2. Să o las să se joace cum are chef – asta se leagă și de punctul anterior. Nu vreau să îi impun reguli, să intervin în joaca ei. E treaba ei ce face, chiar dacă am momente când mi se pare că ar putea să se joace mai frumos, mai interesant, altfel. Uneori tind să îi zic “hai să ne jucăm în cameră”, pentru că nu am eu chef să stau pe hol, sau nu te juca acum cu apa, că e frig, că e târziu, tot felul de motive / pretexte pentru că mi-e mie greu, de fapt, să supraveghez joaca ei cu apa și aș vrea să facem altceva.

3. Să îi las cât pot libertatea de a decide ce face cu timpul ei. Uneori îmi vine în minte că e ora să mănânce ceva și ideea asta parcă îmi ocupă tot creierul. O întreb dacă îi e foame, îmi zice că nu. Eu rămân cu fixația mea că e cazul să mănânce. Îmi dau seama că am întrebat-o doar ca să obțin confirmarea ideii mele și că un nu nu prea îmi cade bine. Îmi impun să accept răspunsul și să îi dau timp să aleagă ea ora gustării, până la urmă o jumătate de oră în plus sau în minus nu e așa o grozăvie. Sau uneori eu am chef să ieșim și o întreb dacă mergem afară sau la Mega și îmi spune că nu vrea pentru că are chef să se joace în casă. Am învățat să accept decizia ei, pentru că nu suntem într-o luptă de putere, ci suntem o echipă și uneori chiar nu am de ce să insist pe punctul meu de vedere. Ca să demonstrez ce?

4. Nu există greșit. Există altfel. Dacă nu face ceva cum e normal, după criteriile în lumea noastră a oamenilor mari, dacă nu e așa cum m-aș aștepta, nu îi spun “nu e bine, uite fă așa”. Îi zic că e ok cum spune sau face ea, că se poate și altfel, dar are și ea dreptate. Nu vreau să vadă lucrurile cum îi spun eu, ci cum simte ea, că doar nu face acum, la 2 ani, chestii existențiale (deși asta e o lecție și la 18 ani). Dacă vrea să își aranjeze cuburile de la mic la mare, chiar dacă tehnic pare imposibil, o las, s-ar putea să inventeze cine știe ce soluție adiacentă. Sau dacă vrea să se uite pe carte cu susul în jos, nu zic nimic, mai ales că am văzut că, atunci când vrea, știe să își întoarcă o imagine. Nu o critic, nu o judec.  Iar dacă greșește cu ceva, nu îi scot asta în față.

5. Nu mă concentrez pe “greșelile” pe care le face când nu mă ascultă. Se întâmplă să îi zic să nu facă ceva ce ar putea avea consecințe și ea chiar aia face. Îi zic să nu mai meargă pe foile de hârtie pentru că alunecă, nu ascultă și zdup, îi fuge un picior. Nu îi spun cu reproș “vezi, dacă nu mă asculți?!”, ci îi atrag încă o dată atenția asupra consecințelor și insist arătându-i că uite, vezi, aluneci când calci pe foile de hârtie. Vreau să mă asculte pentru că are încredere în mine și nu pentru că îi este frică de reacția mea.

6. Încerc să nu fiu bossy cu ea, deși uneori am senzația că îmi iau un ton prea dur sau prea serios. Nu vreau să fiu alta când îi impun o limită, ci mama caldă și bună pe care o știe. Am reușit, prin conștientizarea acestui aspect, să nu îi fac niciodată morală, nu am certat-o niciodată, nu știe ce înseamnă ca mama să se supere pe ea.

7. Încerc să o învăț că nu trebuie să îi placă ce nu îmi place mie. Vreau să îi las libertatea să aibă propriile păreri și să nu fie de acord cu mine. Acum avem divergențe pe chestii puțin importante, nu vrea întotdeauna ce îi propun eu și îi accept decizia sau, dacă o iau pe arătură, mă corectez. Ba că nu îi place ce haine îi aleg, ba că nu are chef să îi las perna jos sau să i-o ridic. În plus, o las să se răzgândească, ce contează că a zis că vrea o limonadă și apoi îi piere cheful? Sau a zis că vrea în parc și după 15 minute vrea acasă, în condițiile în care ne-a luat 30 de minute să ne pregătim. Atâta timp cât, din nou, nu e un joc de putere, ci pur și simplu știu că și-a schimbat dispoziția, îi las libertatea să își schimbe decizia. Dar nu pentru că îi fac un favor, ci pentru că îi respect alegerile.