De când am născut am tot auzit ideea că pe copil trebuie să îl mai lași să stea și singur, să învețe să se joace și să își găsească preocupări pe cont propriu.

Mie nu mi-a ieșit. În primele luni mi-am dorit să o știu lângă mine non stop, să o țin în brațe, lipită de sufletul meu. Apoi, după ce a mai crescut, pe la câteva luni, mai stătea în cărucior, cu mine, la bucătărie, dar nu puteam să fac nimic palpabil, pentru că protesta dacă nu stăteam lângă ea, întinzându-i diverse jucării. Mai mult, se plictisea foarte repede în căruț și cerea să o luăm de acolo, să o plimbăm, să îi arătăm lucruri. Puține au fost momentele în care să o văd jucându-se singurică, în funduleț, făcând abstracție de mine pentru minute bune. Se focusa pe activități, țin minte că îi plăcea să răsfoiască o carte mare cu povești sau catalogul Ikea, dar trebuia să mă știe lângă ea, să comentăm ce vede.

Pe la un an, un an și câteva luni mi-a fost clar că nu stă la joacă singură, că trebuie să accept că oricât aș încerca să o determin să se joace mai mult pe cont propriu, timp în care eu să mă ocup de diverse activități, nu voi reuși. Știu sigur acum că pentru ea nu era momentul. Dar am învățat un lucru util pentru momentele astea: să nu îi direcționez joaca, să o las pe ea să aleagă cu ce și cum se joacă.

În plus, nu m-am preocupat să îi dezvolt răbdarea să se concentreze la anumite activități (impuse), pentru că, așa cum spuneam, ea avea focus dacă își găsea de făcut ceva care îi plăcea. Iar la copiii de vârstă mică asta e relevant atunci când urmărim dacă au răbdare să facă anumite activități, pentru că nu le putem cere să stea ca la școală, în banca lor, și să avem pretenția să facă ce le zicem noi. Există vârsta potrivită și pentru asta.

Cred că pe la un an jumătate a avut primul moment în care a găsit ceva care a absorbit-o total, ca niciodată până atunci. I-am cumpărat un joc magnetic de îmbrăcat păpuși și știu că a stat vreo 20 de minute super concentrată la ce făcea, aș fi putut să dispar din peisaj lejer, nici nu ar fi remarcat. Dar acesta a fost un moment izolat, au mai fost puține ocazii de genul ăsta în lunile următoare.

De la aproape 2 ani, a început, vizibil, să facă mult mai multe conexiuni între lucruri și situații și, uite-așa, fata noastră a început să își petreacă timpul inventând tot felul de scenarii, copiind ce vede în viața de zi cu zi. La început erau simple, acum devin din ce în ce mai complexe, cu un mic dialog între personaje.

A început să se joace mai mult după ce a primit o machetă auto la scară mare,  în care a pus și a dat jos pe repeat tot felul de mini figurine. I-a plăcut mult și căsuța păpușilor, unde a deschis geamuri și uși și aruncat prin ele aceleași figurine. A trecut la lego duplo, perfect pentru mânuțele ei mici – la fel, închis și deschis uși, dat personaje pe tobogan, pus în leagăn și alte activități pe care și le crea singură.

Asta nu înseamnă că în sfârșit am avut timp să spăl gresia și faianța în bucătărie, după ce am pus la fiert sărmăluțele și am dres ciorba de burtă. Am reușit cel mult să strâng vasele de pe chiuvetă, cât să fac loc pentru altele, pe care le-a spălat soțul meu mai târziu, sau să întind hainele din mașină, după ce au stat acolo vreo câteva ore. Mai mult de atât nu merge, pentru că brusc are chef să facem lucruri împreună. Sau dacă e la măsuța ei din bucătărie, cere jos să poată alerga prin casă (de altfel deja întrevăd sfârșitul acestei măsuțe).

Bine, și în timpul în care stă singură, nu e chiar singură mereu, vin eu din două în două minute să îi dau ceva, să o ajut cu o chestie pe care nu o poate face cu mânuțele mici, să îi caut o figurină de care și-a adus brusc aminte și nu e în zonă etc etc. Dar e clar că am intrat într-o altă etapă.

Abia acum aș putea spune că se joacă singură, liniștită. Dar are și mult mai multă imaginație să își inventeze situații, cred că i se pare și ei mai palpitant acum. Pentru mine a fost din nou o experiență din care am învățat că nu ai de ce să forțezi etape când lucrurile nu se întâmplă. Nu se joacă singur copilul mic și ai impresia că nu se va întâmpla asta niciodata? Răbdare, vine o zi când chiar se va juca singur. Desigur, e mult mai distractiv cu mama și tata, și mereu va prefera să se joace cu cineva, dar va avea și momentele în care va sta mai mult de 15 minute legate singurel, la joacă. Problema e că e mai greu să le prevezi, să te apuci rapid de ce ai de făcut 🙂