De mult ori discutăm, eu și soțul meu, despre cum să gestionăm interacțiunile dificile pe care le are fata noastră cu diverse persoane sau momentele mai puțin pozitive din viața ei, generate de mediul extern. De exemplu, când se simte mai puțin confortabil pentru că o persoană o presează să facă ceva, deși nu prea vrea. Sau când primește un răspuns care nu are nicio legătură cu realitatea, vreo păcăleală, de cele mai multe ori fără rea intenție. Sau când în jurul ei sunt copii sau oameni care vorbesc urât. Sau când copiii sunt mai agresivi cu ea.

Încercăm să diminuăm riscul apariției unor astfel de situații, intervenim unde simțim că lucrurile scapă de sub control – de cele mai multe ori asta înseamnă că se vede un disconfort vizibil pe fața ei. Dar sunt și momente în care ar fi inoportun și exagerat să intervenim și, oricât am simți, nu putem pur și simplu să o luăm pe sus și să plecăm. Ne este clar că nu o putem proteja de tot ce i se întâmplă. Că va avea de făcut față unor situații diverse pe care, și dacă ne dăm peste cap de trei ori, nu le vom putea evita.

Bineînțeles că nu ne dorim să o aruncăm la rechini și să o expunem cu bună intenție unor persoane și întâmplări dificile în ideea de a se căli. Nu cred în corectitudinea unei astfel de abordări. Încercăm să menținem, totuși, un control, în măsura în care se poate, mai ales că deocamdată avem cum și e mică.

În mod cert, atunci când suntem cu ea o putem proteja, fiind vocea ei, dacă se impune, dar pe măsură ce va crește va fi din ce în ce mai mult singură. Ideea e să îi dăm încredere că poate să facă față pe cont propriu unor astfel de întâmplări și să o învățăm cum să procedeze, in her best interest.

Ca o mică paranteză, cred că șansele de a menține un control se vor reduce în momentul în care va începe grădinița – mi se pare cel mai mare hop din punctul ăsta de vedere și pentru a continua să avem o oarecare înțelegere a ceea ce i se întâmplă, în contextul atâtor relatări de groază, amânăm momentul școlarizării până când va putea să povestească.

Acum este încă mică și cred că e important ca momentele negative să fie minime, pentru că este greu să discearnă ce e bine și ce e rău, ce e realitate obișnuită și care sunt excepțiile. Este dificil să exprime ce simte și să se opună clar unei situații. Dar învață.

De aceea cel mai important este ce vede și ce primește acasă, care sunt reperele ei în familie. Vreau să știe că aici nu vă găsi răutăți inutile, păcăleli, lucruri ascunse și nespuse, minciuni, neîncredere, lipsă de susținere. Acasă va fi întotdeauna tratată drept, cu respect, cu înțelegere, îi vom respecta alegerile și o vom susține, îi vom motiva deciziile care o privesc în mod direct, nu va fi pentru că “așa am zis eu” și punct.

Noi, părinții, suntem, trebuie să fim zona de comfort a copiilor. Când își pierd echilibrul, trebuie să știe că pot să vină la noi pentru a-și lua energie și încredere, la noi se reîncarcă de ce e bun și pozitiv. Noi le decodăm lumea în care trăiesc, direct, prin explicații, și indirect, prin comportamentul nostru.

Vrem să simtă fără ezitări că răspunsurile la incertitudini le găsește la noi. Că adevărul este acasă. Că poate să aibă curajul să zică, să întrebe orice, nu vom diminuna sau discredita nimic din ce simte. Nu îmi fac iluzii că vom avea aceeași viziune în viață, dar vreau să știe că poate conta pe noi.

Concluzia personală la frământările astea este că nu o vom putea feri niciodată de toate răutățile și nedreptățile și minciunile din lume. Dar o putem învăța să facă diferența între bine și rău și să îi oferim acasă bine. Iar când îi e rău în altă parte, să fim plasa ei de siguranță.