Mă auzi ce îți spun? Fii atent când vorbesc cu tine! Eu cu cine vorbesc, cu pereții? Când vorbesc cu tine vreau să mă asculți. De câte ori trebuie să îți repet?

Sună cunoscut, nu? Le-am auzit, le-am spus. Copiii intră uneori în modul ignore, n-au nici cea mai mică intenție să ne răspundă, se rup și nu avem decât să vorbim cât vrem, pentru ei e totuna. De ce nu ne răspund?

Pentru că așa i-am învățat. Pentru că știu că dacă nu răspund, noi nu acționăm, mai lăsăm timpul să treacă, mai zicem o dată, ne mai luăm cu treabă, ne amintim că nu ne-au răspuns. Ne enervăm și le cerem ferm să acționeze sau să răspundă imediat. Țipăm la ei. Atunci, în sfârșit se sesizează – mama s-a enervat, e timpul să fac așa cum zice. Data viitoare o luăm de la capăt. Până nu aud tonul nervos, copiii vor ignora voit tot ce spunem. Comportamentul lor este oglinda insistențelor noastre neconvingătoare.

Ce e de făcut? Luăm măsuri la al doilea refuz, punem limita și trecem la acțiunea pe care le-o cerem, ne conectăm fizic, determinăm acțiunea, asumându-ne o eventuală supărare sau criză.

Pentru că sunt absorbiți de ce fac. Copiii au momente când sunt absorbiți total, jucându-se. E așa numita stare “the flow”, în care intrăm și noi când facem ceva ce ne place mult și nu mai auzim și nu mai vedem altceva, timpul trece și nu ne dăm seama cum au trecut orele. Este perioada în care copiii învață, creierul lor se dezvoltă, face conexiuni. Dacă noi le cerem să se întrerupă când sunt foarte absorbiți de ce fac, este normal să nu ne audă, nu mai spun că nu au nicio tragere de inimă să se oprească. Fetița mea are momente când stă peste jumătate de oră jucându-se cu un obiect care o fascinează. Îl întoarce pe toate părțile, face tot felul de chestii cu el, iar și iar. Pot să vorbesc oricât, nu mă aude.

Ce e de făcut? Lăsăm copilul să termine, să iasă din starea de preocupare. Pe fetița mea o recunosc după cum se reconectează cu ce e în jur, se vede din priviri că a fost pierdută în ce făcea. De obicei nici nu am cine știe ce urgență, mi se pare că e o formă de respect să o las să își încheie actvitatea. (Știu, soțul meu va citi și ca cere tratament egal. Doar că la el the flow poate dura și o zi, când programează :)). Chiar nu vreau să interferez cu procesul ei de învățare.

Pentru că răspunsul e Nu. Din start răspunsul este nu la întrebarea pe care o adresăm și nu mai e rostit, cumva se subînțelege. Cred ei. Am constatat că pentru copii e mai interesant să își exprime acordul și nu se mai sinchisesc să exprime refuzul, mai ales dacă este vorba despre lucruri minore, de genul nu vreau apă, nu vreau să mergem nu știu unde, nu vreau măr sau portocală, nu mi-e frig etc. Chestiile astea poate sunt importante pentru noi, dar pentru ei chiar nu contează, cu atât mai mult dacă în momentul respectiv se simt confortabil și ce le propunem nu aduce nimic interesant.

Ce e de făcut? Întrebăm o dată, poate și a doua oară. Dacă nu primim răspuns, pur și simplu considerăm ori că răspunsul este nu, ori luăm decizia pentru ei. Le spunem: dacă nu îmi răspunzi, o să consider că nu vrei sau te-am întrebat și nu mi-ai răspuns, o să consider că răspunsul tău este nu. Și acționăm în consecință.

Eu mă lovesc de situațiile astea. Iar și iar. Pentru că îmi este clar, copiii nu învață din prima. Însă e important să ne corectăm și noi comportamentul, constant.