Zilele trecute, îmi povestea o colegă cum, aflată în New York, tocmai ieșind dintr-un hotel din Manhattan, a văzut venind un alergător cu o sacoșă în mână. Nici nu a apucat să se dumirească și alergătorul s-a oprit, a pus sacoșa jos și s-a apucat să facă flotări. Chiar pe covorul roșu ce marca glorios ieșirea din hotel. Trecătorii și-au continuat drumul impasibili. E discutabil dacă e ok sau nu să se întâmple așa. Vreau să scot altceva din povestea asta: există zone în lumea asta unde oamenilor nu le pasă de ce faci tu. Spre deosebire de România, unde am crescut învățând să tragem cu urechea și să ne ridicăm pe vârfuri pentru a ne uita în curtea vecinului, să vedem ce îi mai face capra, dacă mai trăiește sau nu.

Recent, am citit un articol despre cum, uneori, deși nu vrem, ne comparăm copilul cu alți copii, de cele mai multe ori pentru că mulți dintre noi așa am fost crescuți. Eu nu am trecut prin asta, nu am auzit niciodată de la părinții mei “uite X cum face” sau “X cum poate, și tu nu?”. Dar am trecut printr-un sistem de educație în care comparația a fost (și e) principalul element motivatoriu și trăiesc într-o țară în care este foarte important cum te situezi în raport cu alții și mai puțin cum ești tu și ce ai de făcut.

Inevitabil, mă uit la alți copii mici – pe stradă, în parc. Îmi atrag atenția și îmi sunt mult mai dragi de când sunt mamă. Încerc să ghicesc câți ani au și, logic, mă raportez la copilul meu pentru asta. Când mi se pare că sunt cam de aceeași vârstă se întâmplă să o întreb pe mamă câți ani are. O fac din dorința de dialog, sau să mă testez dacă am ghicit vârsta, sau pentru a-l compara pe copilul respectiv cu al meu? Poate un pic din toate. În ultima vreme evit comparațiile, în vreo discuție de față cu fata mea, dar și în mintea mea – ce știe al meu, ce face vs alți copii, pentru că am realizat ce puțin relevant și inutil este.

Bine, ca o paranteză, e ok să fii un pic ancorat în realitatea reperelor, să știi cam ce face un copil de 1 an, de 2, de 3, ca să sesizezi dacă nu cumva e cazul să corectezi, să tratezi, să ameliorezi ce e de corectat, tratat, ameliorat, la recomandările medicilor specialiști, neapărat. Cu excepțiile unor cazuri speciale, de cele mai multe ori pur și simplu nu e nimic de îndreptat. Eu îmi arunc, din când în când, un ochi pe etapele de dezvoltare și de achiziții la diverse vârste. Dar citesc în carte, nu în situațiile din parc.

Iată câteva dintre lecțiile mele și cum am scăpat definitv de păcatul de a compara:

Am văzut copii în parc ce mergeau de la 8 luni foarte bine, în timp ce fata mea abia mergea de mânuțe. Dar când a avut curaj să se desprindă, la un an și două luni, alerga și nu a avut nicio ezitare. Acum se cațără peste tot, este de o energie fantastică, așa cum sunt toți copiii, liberi, la 2 ani și un pic. Nu am pus presiune pe ea și am încurajat-o și noi, și bona să exploreze. E mai important să fie independentă și curajoasă, decât să fi mers cu 4 luni mai devreme. Comparațiile pot fi superficiale.

Fata mea nu făcea puzzle-uri. Am citit relatările altor mămici despre copiii lor, care la 2 ani pun cap la cap câte 32 de piese. Am luat și eu puzzle-uri, am început decent, cu cele de 2, de 3, de 4 piese. Le-a dat ignore aproape total.  Când și când mai face, acum, câte o oaie din două piese. Dar stai, poate nu e în aria ei de interes. Până la urmă, nu toți copiii au aceleași preocupări. Nu toți trebuie să aibă talent la muzică, la desen, la șah, robotică, limbi străine, dansuri moderne și construit imagini din 1000 de piese cu imaginea unui fir de iarbă. Și, culmea, de ceva timp face și puzzle-uri. Doar că pe tabletă. Alege din ce în ce mai grele și e foarte fericită când reușește să le facă singură. Fiecare copil are preocupările lui, timpul lui.

Am văzut o mare provocare în vârsta care e trecută pe diverse jocuri cu rol educativ. La un an ar fi trebuit să folosească jucăriile de sortat forme. Nu prea reușea. Sau să pună diverși cilindri în ordinea dimensiunii. Îi ieșea când și când. Și exemplele pot continua. Să mă îngrijorez? Ar trebui să știe? Să fac eu ceva? Să o dau la meditații? 🙂 Am realizat că dacă mă stresez și încerc să o învăț, să îi explic, nu prinde mai repede lucrurile. Din contră. Când e singură, le studiază pe îndelete, își dă timp să proceseze și deodată, tadam!, le face. Copiii învață mai bine când descoperă singuri, nu când punem presiune pe ei.

Ultima dată când am căzut în capcana comparației a fost când am vorbit despre grădiniță cu o mamă și îmi spunea, cu supărare, cum copilul ei nu prea mănâncă singur, spre deosebire de alții, chiar mai mici. Nici fata mea nu mănâncă singură decât foarte rar. Ar trebui să o presez? Două zile i-am tot pus furculiță la masă și i-am tăiat bucățele. Nu i-am spus nimic, de genul “de azi trebuie să mănânci cu furculița” sau, și mai rău, ca să dau un exemplu în linie cu tema discuției: “alți copii de vârsta ta mănâncă singuri”. Fără presiune, a avut ambiția să mănânce singură încât se enerva dacă interveneam cu un gest sau o vorbă. Cu fiecare masă, căpăta precizie. În ultimul timp pasiunea s-a cam dus și preferă să mănânce cu mâna (de ex bucățele de pui, de pește, cașcaval pane etc). O las să aleagă, pentru că parcă mănâncă mai cu spor cu mâna (ca orice mamă, mă simt bine văzând copilul mâncând bine). E capabilă să folosească singură furculița – checked. Dacă ar merge la grădiniță, i-ar fi util, nu îmi închipui că ar sta cineva după ea să buchisească prin farfurie. Așa că, înainte de a mai porni la drum cu experimente, pe viitor am să mă întreb: Ar fi capabilă să facă asta? Da. Contează acum? Nu. OK, nu insist, o să vină și timpul. De exemplu, ar fi capabilă să spună o poezie simplă? Foarte probabil că da, nu am testat-o. Contează? Nu. Știe tot felul de fragmente de cântecele, reproduce fraze? Da. E mai important să își dezvolte limbajul? Da. E mai important să o încurajez când îmi povestește secvențe întregi din ce i se întâmplă, fragmente din povești / desene? Da. Să discernem între ce e capabil un copil să facă la un moment dat și cât îi este necesar ce poate să facă. Dacă nu face, nu e neapărat pentru că nu e în stare, poate nu are nevoie, poate nu a fost încă expus la asta, poate că părinții nu consideră aspectul respectiv o prioritate. Fiecare copil se dezvoltă într-un anumit mediu, cu influențe specifice.

Copiii noștri sunt unici, au ritmul lor, au interesele lor, au curaj, au atitudine, au încredere în ei. Au și lucruri care nu le plac, activități care nu sunt deloc în aria lor de interes, poate și pentru că nu sunt încă pregătiți. Să îi acceptăm pe copiii noștri așa cum sunt, dar și cum nu sunt ca alții.