Grădinița este pentru joacă, iar joaca este pentru învățat. Asta este teoria cu care voi pleca la drum în alegerea grădiniței. Și știu că va fi greu să găsesc nu în zonă, ci în tot orașul, o grădiniță care să fie cu adevărat așa. Cu grupe mici de copii, în care aceștia să fie tratați și individual, cu micile sau marile lor momente de rebeliune (așa cum e normal să fie la 3 ani), cu ce știu să facă sau să nu facă, în care cea mai importantă activitate să fie joaca, dacă se poate cât mai mult afară. Și în care să nu ai de luptat cu sistemul și cu părinții, deopotrivă.

Grădinițile sunt înțepenite în metode de formare vechi de acum zeci de ani, în care copiii sunt tratați ca niște soldăței supuși, din cauza unei lipse de preocupări vizibile din partea celor îndreptățiți și obligați să schimbe lucrurile, dar, să fim serioși, și din cauza faptului că părinții așteaptă și cer ca lucrurile să rămână așa.

Citesc multe povestiri de la grădinițe și am discutat și cu părinții din cercul meu despre asta și mă întristează ce aud. Pentru că mi se pare anormal ca un copil să fie amenințat că este dat afară de la grădiniță pentru că nu stă pe scăunel, că nu vrea să doarmă la prânz, că nu ascultă, că nu mai primește o porție de mâncare pentru că nu a fost atent și și-a vărsat castronelul. Că părinților li se sugerează să ia măsuri și să îl mai țină acasă, până îl educă. Și poate e bine să punctez: este vorba despre copii de aproximativ 3 ani, la primul lor contact cu colectivitatea și autoritatea, în adevăratul sens al cuvântului.

Dar văd și cum altor părinți li se pare normal ca un copil care nu se încadrează în mini armată să fie eliminat din grup, pentru că nu e drept ca educatoarea să își consume timp cu el, că dacă un copil nu vrea să doarmă la prânz cu grupul este prost educat, și, reversul medialiei, li se pare ciudat că în programul copiilor de la grădinițele de afară copiii se joacă prea mult și ies afară indiferent de vreme.

Într-o discuție recentă, părinții (de altfel foarte bine intenționați) mi-au spus: Dacă știam, îl dădeam la grădiniță mult mai devreme. Sunt copii care de la un an și un pic au învățat să se descurce singuri, care stau cuminți și, care acum, la 3 ani merg frumos de mână și mănâncă singuri. Dar asta ne dorim de la copiii noștri? Să stea cuminți și ascultători la un an jumătate și, astfel, la 3 ani să fie în stare să stea pe scăunel o oră întreagă fără să comenteze? Nu înțeleg obsesia asta a educatoarelor și a părinților de a vedea copilul stând pe scăunel din prima zi de grădiniță. Mi se pare că spune totul despre cum e construit sistemul de formare preșcolară. Copilul de vârstă mică trebuie să umble, să alerge, să transporte lucruri de mărimi și greutăți diferite, să învețe ce poate face cu propriul corp, să se cațere etc etc. Mișcarea este strâns legată de dezvoltarea funcțiilor creierului și este cea mai sănătoasă bază pentru procesul de învățare academică, ce este normal să înceapă mult mai târziu, spre 6 ani.

Tare mi-ar plăcea să văd părinții preocupați de cât spațiu de mișcare au copiii lor, de cât de mult s-au jucat într-o zi la grădiniță, de cât de liberi au fost să facă o anumite activitate. Să le întrebe pe educatoare despre cum le stimulează creativitatea, despre cum îi tratează pe copiii mai rebeli fără a-i pune într-o poziție de inferioritate în fața clasei, despre cum se gândesc să le crească independența prin luarea deciziilor, cum fac atunci când au un copil mai timid pentru a-l încuraja, despre cum le vorbesc copiilor despre empatie, emoții, diversitate etc.

Personal, nu mă interesează cum s-a realizat planul de învățat cântecele, câte desene cu te iubesc mama s-au făcut într-un an, cât de bine desenează copilul meu în contur după nici o lună de grădiniță și ce regizor desăvârșit este educatoarea la serbările de final de an calendaristic sau școlar. Nu mă interesează să mi se spună cum copilul meu nu scoate o vorbă și stă cuminte pe loc, în contextul în care ceilalți copii, care nu o fac, sunt izolați sau pedepsiți sau făcuți de râs în fața celorlalți. Pentru că asta nu înseamnă că am un copil cuminte, ci unul speriat sau terorizat.

Sunt tristă că sunt șanse mici să găsești o grădiniță unde educatoarele să fie cu adevărat preocupate de dezvoltarea sănătoasă a copiilor și că este posibil să fie nevoie să faci încercări pe propriul copil, mutându-l de la o grădiniță la alta. Sunt tristă că, după aceea, șansele să găsești o școală primară cât de cât ok, sunt și mai mici, iar presiunea părinților, care au încheiat cu succes grădinița-facultate, de data asta vin și cer mai multe teme, mai multe activități extrașcolare. Sunt tristă, tristă să văd că îmi crește copilul și va trebui să învețe în sistemul ăsta.

Înțeleg rolul statului pe scăunel, în ideea că îi învață pe copii să lucreze focusat, să stea corect când desfășoară o activitate, să îi pregătească pentru statul în bănci, la școală. Dar cred că există o perioadă de formare și o vârstă pentru asta și că în spate trebuie să fie răbdare și înțelegere.