Am intrat în viața de mamă cu multiple prejudecăți și frici. Cu idei fixe, cu atitudini conservatoare. Un an am fost într-o derută totală, încercând să înțeleg cum să îmi reașez viața, realizând că mi s-a schimbat total nu doar lumea mea imediată, ci tot ce ține de cum sunt eu, cum funcționez la serviciu, cum sunt în relațiile cu cei din jur. Am început, fără să am un plan pentru asta, să am alte priorități, care nu au neapărat legătură cu faptul că sunt mamă, dar sunt determinate de asta. Am devenit mult mai selectivă cu timpul meu liber și realizez cât de important este să fac lucruri pentru mine, nu pentru alții sau pentru că așa dă bine. Și parcă văd mai clar câtă superficialitate și câtă răutate este în jur și cât de mult ne lăsăm absorbiți de lucruri mărunte, care nu ar trebui să ne privească. Și cum păstrăm, cu ecou, toate aceste lucuri mărunte în viața noastră, încărcându-i, inevitabil, pe parteneri, pe copiii noștri cu ele.

Înainte aș fi dus o luptă cu oricine nu îmi împărtășea o idee. Acum nu mă mai preocupă să câștig astfel de bătălii. Îmi dau seama că, în cele din urmă, nu ne luăm din viață decât ce ne place și ne înconjurăm cu persoane și întâmplări care să ne confirme sau să ne întărească convingerile (așa, cam ca un newsfeed de Facebook, ca să fiu în trend). Cu cât găsim ceva care e în linie cu ce credem, suntem mai fericiți, cu cât identificăm ceva care nu e cum credem noi suntem mai fermi pe poziție susținând că e greșit și găsim contraargumente care să ne sublinieze părerile. În loc să duc bătălii cu alții, prefer să mă concentrez asupra mea. Să mai citesc ceva care mă ajută să mă dezvolt – un articol interesant despre design, o carte despre dezvoltarea emoțională a copiilor, o analiză despre ce mai e prin lume (o să vină și timp fizic pentru beletristică și filme, sunt convinsă), să mă educ să fiu mai liberă, mai deschisă la ce e nou, să trec peste blocajele din mine, venite din preconcepții, temeri, frustrări, complexe, moștenite sau câștigate, și să fac în așa fel încât să nu îl încarc pe copilul meu cu ele. Cu cât nu mă mai interesează să îi înțeleg pe ceilalți, am senzația că am mai mult timp să mă înțeleg pe mine și să fiu eu mai liberă pentru a îmi crește un copil mai liber. Nu înseamnă că minimalizez relațiile cu cei din jur – îmi place să interacționez cu oamenii, îmi place small talk la o cafea, îmi place să mă întâlnesc cu prieteni dragi sau vechi. Dar nu îmi plac lucrurile făcute din complezență.

Nu am luat-o razna, în mare cam așa am fost și până acum. Numai că acum sunt și mai și. Am avut dintotdeauna convingerea că nimeni nu datorează nimic nimănui. Că nu e cazul să avem așteptări și pretenții de la oamenii din jurul nostru să reacționeze sau să acționeze într-un fel anume. Nu îi reproșez unui om că a uitat să mă sune de ziua mea, că m-a lăsat să aștept 10 sau 15 sau 30 de minute, că nu mi-a răspuns la telefon sau la un mesaj, că nu mi-a întors un gest sau mai știu eu ce. Nu sunt genul “vin la nunta ta, dar mă aștept să vii și tu la nunta mea” (de fapt nici nu am avut nuntă, nici nu îmi place să merg la nunți, decât la prieteni foarte apropiați. și nu pentru nuntă, ci pentru ei). Fiecare are prioritățile lui în viață, chef sau nu de mine sau de oameni în general, timp sau nu, preocupări mai mici sau mai mari, care le consumă energia și orele. Acum, de când sunt atât de limitată cu timpul, mi se pare și mai important să respect, la rândul meu, timpul și deciziile fiecăruia în privința modului în care își împarte viața cu ceilalți. Iar dacă eu nu sunt pe lista lor, acum, mâine, niciodată, i’m fine with it (atâta timp cât nu este vorba despre soțul meu :))

De când am devenit mamă inevitabil mă întorc mai mult spre mine și spre cum sunt eu și cum mă raportez la cei din jur. Să fii părinte este o grozavă psihoterapie – îți pui întrebări despre cum ai fost crescut tu, despre ce te-ar fi putut marca, de ce ești așa cum ești, ai fi putut fi altfel și, foarte mult, despre ce duci cu tine mai departe și ce revoluționezi. Începi să vezi lucruri despre tine la care nu ai avut acces pentru că, nefiind părinte, pur și simplu nu aveai cheia. Și atunci, inevitabil, e nevoie de o nouă ordine. Nu știu dacă se întâmplă asta pentru că am deja aproape 40 de ani și trăiesc niște revelații inclusiv din perspectiva faptului că simt mai pregnant ca niciodată că viața se duce. E clar că maternitatea a declanșat anumite lucruri, dar e posibil să fie vorba despre maternitatea târzie. Probabil că dacă aș fi devenit mamă la 25 de ani nu aș fi avut problemele astea, la vârsta asta ești prea independent și prea curajos.

La doi ani de când sunt mamă nu mi-am găsit însă cadența în relația de cuplu. Știu doar că am făcut foarte multe greșeli, de la hormoni, de la depresie, de la frustrări, de la stres, de la orice. Mă uit în spate, la cum am fost în acești doi ani, și abia reușesc să adun lucruri despre noi, unde, înainte, puteam să scriu o poveste în fiecare zi. Asta e realitatea crudă. Repet, pentru că doare: eram prevenită? Nu. Nu mi-a zis nimeni atenție, pericol!, iar eu, mândră posesoare de burtică, cu hormoni de fericire cât casa, nu am știut să văd în stele.

Am intuit ceva. Am și acum atât de clar în minte momentul în care am stat în brațele soțului meu, cu doar câteva zile înainte de a naște, plângând dureros că nu va mai fi la fel între noi. Am intuit, dar nu am știut cu adevărat. Am citit despre atâtea cupluri care s-au despărțit la un an, la doi, la trei după ce au avut copii și nu am niciun semn de mirare. E greu. Tare. Cu cât au fost inimile, corpurile, mâinile mai strânse, cu atât e mai greu. Și probabil singurul sfat pe care l-aș da oricui trece prin asta ar fi să își arunce din viață tot ce trage din ce în ce mai jos, pentru că va face relația mai ușoară. Debalastează-te! Evită ce e inutil și îți complică fiecare zi, micile stresuri, marile îngrijorări care nu au, de fapt, de-a face cu tine, conformismul exagerat și complezența, multiplele răutăți. Nu mai duce luptele altora, uită-te unde duce drumul tău și fă ceva pentru tine și, indirect, pentru relația ta. Printre picături, puțin, puțin. Ceva de calitate. La început doar visezi la asta, dar treptat-treptat vor fi cinci minute azi, zece minute peste câteva zile, după care iar cinci, dar nici nu contează. Și nu mă refer la a-ți face părul și unghiile și a merge la masaj. Ci ceva pentru suflet. Un proiect al tău. Când începi să construiești, vii cu altă energie în cuplu.

După doi ani, încă mai caut un mod de a fi în relația noastră. Dar știu cam pe unde sunt crăpăturile. Total previzibil, prin crăpăturile alea se vede sufletul meu. Da, sunt reparațiile mele, luptele mele, pentru că, după ce apar copiii, noi ne schimbăm fundamental, nu ei. Vestea bună e că mi-am luat echipamentul de lucru. Îmi fac ordine în viață. Că tot e moda asta cu minimalismul, vreau să țin cont doar de ce îmi trezește emoții frumoase.

E un drum dificil să înveți să îți retrăiești viața ca mamă. Dar, așa cum spuneam, este terapeutic. Începe cu multe lacrimi și se termină cu o ușurare, când îți dai seama că te schimbi și chiar este în bine. Important este să ai sufletul limpede și să fii alături de cine contează. Am intrat în viața de mamă cu multiple prejudecăți și frici. Cu idei fixe, cu atitudini conservatoare. După doi ani am renunțat la multe preconcepții, la ideea că viața e o luptă între bine și rău, sunt mai empatică, mai îngăduitoare, mai bună. Lucrez încă la frici.