Sunt fericită cu un singur copil. Atât de fericită, încât nu mă mai gândesc la al doilea copil.

După ce am născut abia așteptam să o iau de la capăt, mai ales că se pare că e mai ușor să rămâi însărcinată imediat după naștere. Mă gândeam că poate e foarte greu să ai doi copii mici deodată, dar ulterior devine mai ușor, pentru că, dacă au vârste apropiate, se joacă împreună, au experiențe comune. Și eram hotărâtă: sunt în stare să o fac.

Dar acum, la fix 3 ani de când am rămas însărcinată, nu mai vreau să repet experiența.

Timpul trece. Cu fiecare zi distanța dintre frați ar fi din ce în ce mai mare și din ce în ce mai dificil să își găsească puncte comune. Ar fi fiecare cu preocupările lui, în care cel mic va pierde și cel mare va demonstra ce grozav este. Cel mic va dori să imite, cel mare să se remarce. Dacă ar fi și fată și băiat ar fi și mai complicat.

Mi-ar fi greu să acopăr nevoile amândurora corespunzător. Când în sfârșit aș putea și eu să merg cu fata mea la film, în parc cu bicicleta sau cu rolele, să vizităm locuri, să povestim și să ne prostim, ar trebui să îmi canalizez din energie spre copilul mic, iar ei să îi pun frână – stai să …, ai grijă la…, fii atentă să nu… Începe o perioadă plină de descoperiri și vreau să beneficieze de ea la maxim (asta neînsemnând că o să vreau să facă la grădiniță mai multe opționale decât programa standard).

Vreau să fiu lângă fata mea să o învăț să își ia zborul lin. Se apropie momentul în care începe să se despartă treptat de mine și vreau să o facă în ritmul ei, senină și radioasă, cum o văd acum. Cu încredere, fără opreliști, curajoasă. Nu cu frustrări și suferință, cu mine presând-o, chiar și fără să vreau.

Copilul meu de acum ar suferi tare. Universul se învârte în jurul fetei mele. Iar acolo, în centru, unde stă și comandă, mama e lipită de ea. Nu concepe că eu aș putea măcar să privesc un alt copil. Când m-a văzut jucându-mă cu un băiețel s-a simțit trădată și a venit în lacrimi la mine. Îmi dau seama ce ar însemna să apară un bebeluș care are nevoie de atenție maximă. Păi dacă nouă adulților, cu capul pe umeri, ne dă un nou născut viața peste cap, ce să mai zic de rezistența la o astfel de schimbare a unui copil mic? Cred că pe cât m-aș bucura de noul copil, pe atât de mult aș suferi pentru ea.

Nu mă simt în stare. Mi-ar fi greu fizic. Una e să duci o sarcină la aproape 40 de ani, alta e la 40 și un pic. Nu mai sunt în formă, am un corp uzat și nici nu vreau să mă gândesc cum aș ieși dintr-o a doua sarcină. Probabil că ar trebui să mai renunț la mine vreo alți 2-3 ani. Cel puțin. Tocmai am ajuns la momentul în care în sfârșit simt că am disponiblitatea emoțională și de timp de a face ceva mai mult pentru mine. Am nevoie să fiu din nou în formă, pentru sănătatea mea psihică.

Acum ar veni disclaimerele:

Dacă aș avea al doilea copil m-aș bucura enorm de el, de amândoi. Aș face tot ce e omenește posibil să le fie bine amândurora, să mă aibă amândoi cât mai mult posibil, să fiu a lor în momentele frumoase și în momentele grele. Să fiu atentă la nevoile fiecăruia.

Dacă aș avea al doilea copil probabil mi s-ar părea o prostie ce am scris aici.