Ieri am fost la un loc de joacă unde erau foarte, dar foarte mulți copii. Atmosferă intensă, copiii își mai disputau jucăriile, se mai împingeau etc. Dar ce m-a întristat a fost să văd copii agresivi, care veneau și luau jucăriile altor copii din mână, fără drept de apel, alții care se băteau cu mingi în zona copiilor mici, lovindu-i și dând peste ei, copii care se impuneau prin bătaie.

Sunt conștientă, lumea nu e făcută din copii care își așteaptă rândul, spun te rog și mulțumesc și împart jucăriile cu generozitate, înainte de a se fi plictisit de jucat cu ele. Pentru că e normal ca un copil, mai ales de vârstă mică, să nu vrea să împartă și să se enerveze, fără a-și putea controla impulsurile. E normal pentru cei mai mari să alerge, să se îmbrâncească, să nu se uite pe unde merg și să îi împingă de colo-colo pe cei mici care le stau în drum.

Dar ce nu e normal este că nimeni nu le zice nimic. Absolut nimeni și absolut nimic. Copiilor mari nu le-a zis nicio supraveghetoare de la locul de joacă să se bată cu mingi în altă parte, nu în zona celor foarte mici, iar copiilor mici agresivi nu le-a zis niciun părinte că nu e ok să bată pentru a-și impune punctul de vedere. Habar nu am unde erau părinții lor și ce făceau. Nu am să dau vina pe copii că sunt răi, sunt sigură că se comportă așa pentru că au motive, care nu țin neapărat de situația conflictuală în sine, ci de altele. Dar consider că părinții copiilor cu tendințe agresive ar cam trebui să stea prin zonă când și-i aruncă într-o mare de alți copii. Și nu mă refer la copii măricei, acolo mai înțeleg, adulții îi lasă la locul de joacă și se duc la shopping la mall. Sunt mari, teoretic e un personal de supraveghere… Dar azi m-a revoltat cazul unui băiețel care nu cred că avea 3 ani.

Am rămas perplexă când am văzut-o pe fetița mea încasând palme cu viteză. M-am aruncat ca o leoaică să îi despart pentru că, draga de ea, nici nu știa cum să reacționeze, a izbucnit în plâns, mai mult din cauză că era surprinsă. Ceva mai târziu, un băiețel micuț, o trăgea de ureche, mai mult din curiozitate, dar cu forță, insistând. Până m-am deplasat, a început, la fel, să plângă și am intervenit, pentru că mama copilului nu s-a sinchisit, deși era prin zonă.

Fata mea nu are astfel de conflincte și, recunosc, nu am pregătit-o pentru aceste situații. S-a mai ciondănit cu alți copii prin parc, și-au mai disputat jucării, dar niciodată atât de agresiv. Și de obicei nu intervin, îi las să își rezolve singuri conflictele. Dezarmată în fața bătăii la care asistasem, alinând-o și procesând ce să îi zic pentru viitor, primul sfat care mi-a venit a fost să îi spun să dea și ea. Pe bune, nu vreau să o văd stând inertă, încasând-o și plângând. Apoi mi-am dat seama că nu e corect, pentru că nu e bine să o învăț să răspundă la agresiune cu agresiune. I-am explicat, mai pe seară, să încerce să iasă din încurcătură și să nu stea pe loc, dând la o parte copilul agresiv și spunând lasă-mă! Cu toate astea, nu sunt sigură că va face așa, în adrenalina conflictului. Și iar mă întreb dacă nu e mai bine să dea și ea vreo două, după care să plece, decât să fie victimă. Da, știu, nu e moral, dar tare aș vrea să văd adultul care stă și o încasează fără să riposteze.

Vreau să o învăț să se apere singură, pentru că nu voi fi lângă ea în orice conflict și situațiile de genul ăsta vor fi din ce în ce mai frecvente în timp (mai ales dacă o să meargă la grădiniță). Și chiar dacă sunt lângă ea, nu vreau să mă reped cu nervi și revoltă să o scot din încurcătură, făcând-o să se simtă vulnerabilă și dependentă de mine să îi rezolv situațiile conflictuale. Vreau să o învăț să fie stăpână pe ea și dură, dacă e cazul, nu să stea să încaseze palme sau să înghită bullying-ul copiilor agresivi.

Azi, la locul de joacă, mă gândeam să monitorizez cu atenție zona, poate o reprerez pe mama băiețelului bătăuș. M-am uitat în zadar, nu am descoperit-o. Aș fi vrut să îi spun că are un copil care, cel puțin la acel loc de joacă, în perioada aia, este agresiv. Că nu e ok să nu fie acolo, când are un copil atât de mic, lăsat total fără supraveghere și că poate băiatul ei are nevoie de mai multă atenție și conectare. Dar mi-am dat seama că e în zadar. E o luptă pe care nu eu trebuie să o duc. Nu o să fac nimic cu asta, poate doar să mă iau la palme și eu cu mămica respectivă. Cine sunt eu să îi spun mamei despre cum e copilul ei?

Treaba mea e să am grijă cum îmi învăț copilul să se protejeze în situațiile în care se lasă cu bătăi. Recunosc, încă nu am găsit soluția cu care să fiu de acord 100%, în ce o privește pe ea. Eu știu ce am de făcut, ce fac și ce nu reușesc încă să fac, pentru că sunt prea nervoasă să mai acționez stăpână pe mine. Mă abțin și intervin în conflicte doar când agresivitatea crește prea mult (asta îmi iese), ar trebui (da, ar trebui, dar poți?!) să rămân calmă și să îmi scot copilul din situație elegant, fără să îl fac să se simtă o victimă și să evit să îl fac pe copilul agresiv să se simtă un copil rău. Pentru că nu e. E doar un copil aflat într-un moment dificil. Băiețelul de azi cred că nu a învățat ceva din experiența respectivă, pentru că nu i-a fost aproape o persoană de încredere care să empatizeze cu el, să îi spună că știe că e nervos, dar că nu e ok să lovești, că atunci când lovești un copil și plânge înseamnă că e nefericit și că l-ai făcut să sufere și că e ok să fie nervos, dar asta nu înseamnă că trebuie să lovească. Că e iubit și când e nervos. Din păcate, probabil, judecând după reacția mea, a rămas cu impresia că e un băiat rău. Și, dacă se întâmplă asta constant, nimic nu îl va opri ca în situațiile viitoare similare să procedeze întocmai ca acum. Dar poate, din fericire, nu va fi așa.