Copiii noștri sunt, cumva, prietenii noștri
Am auzit de multe ori că nu e ok să spui despre copilul tău că îți e prieten, pentru că între copil și părinte nu trebuie să primeze o relație de prietenie. Părintele e părinte și trebuie să fie autoritar, să se impună.
Am o altă viziune, atât în ce privește partea cu prietenia, cât și cea legată de autoritate. Cred că, dacă privim dintr-o altă perspectivă, copiii sunt ca niște prieteni. Nu în sensul în care trebuie să le facem confidențe și să le cerm sfatul în probleme personale, să ne plângem că nu ne înțelegem cu partenerul și să ne bârfim cunoscuții. Dar să îi tratăm cum ne tratăm prietenii? Da.
Când își varsă paharul cu apă în brațe, să nu îi certăm. Când se trezesc în miezul nopții și nu mai pot să doarmă, să îi ascultăm. Când nu au chef să se îmbrace cu o anumită haină, să îi înțelegem. Când se răzgândesc și nu mai vor ce ne-au cerut, să îi întrebăm ce vor. Când suferă, să îi mângâiem. Când râd, să ne bucurăm cu ei. Când ne caută compania, să lăsăm ce facem și să fim cu ei.
Suntem atât de toleranți cu greșelile, cu toanele, cu emoțiile extreme, cu nazurile, cu alintăturile, cu mofturile prietenilor, dar atât de puțin îngăduitori atunci când e vorba de copii. Și nu despre orice copii, ai noștri. Din păcate, nu ne îngrijim să îi tratăm cu decența, răbdarea și toleranța cu care îi tratăm pe alți oameni.
De multe ori ascult, cu sau fără intenție, pe stradă, în parc, la magazin, convorbiri între părinți și copii. Părinții au un ton moralizator, autoritar, patronizator. Și nu doar când corectează lucruri sau vor să își impună punctul de vedere, ci și când explică despre cum se gestionează anumite situații. Da, normal, știm mai multe despre viață decât copilul nostru, dar știm atât de puține de fapt. Dacă ne-am uita în sufletul nostru, am recunoaște că nici măcar nu avem siguranța că e cea mai bună cale cea pe care am ales-o noi și pe care i-o impunem copilului. Ce îi spunem este doar o față a adevărului. Da, trebuie să le dăm încredere că suntem stăpâni pe noi, că știm ce facem și ce zicem, dar dacă am lăsa garda jos din când în când, inclusiv în situațiile tensionate, așa cum facem cu prietenii noștri, dacă am face concesii, dacă le-am lăsa libertatea de a alege chiar când nu suntem de acord, am fi mult mai câștigați în relația cu copilul. Eu, recunosc, mă surprind de multe ori că am un ton prea serios sau prea dur când chiar nu e nevoie. Și cred că este unul dintre aspectele pe care îl găsesc cel mai dificil de corectat.
Nu mai spun că avem așteptări de la copii mai mari decât de la un adult, în condițile în care ei nu sunt capabili să își controleze complet emoțiile până spre adolescență. Nu anticipează sau nu iau în calcul riscurile, așa cum ne-ar plăcea nouă să se întâmple. Nu ne mai gândim că sunt copii și că le cerem să se poarte peste puterile lor, generând puncte de tensiune inutile. Uităm că cei mici sunt îndreptățiți să se enerveze și să nu asculte sau că cei mai mari sunt preocupați excesiv de lucruri aparent superficiale, cum ar fi în câte locuri sunt rupți jeansii sau ce conversații se mai întâmplă pe whatsapp chiar la ora mesei. De altfel, dacă am sta și ne-am gândi bine, și pe noi ne interesează să fim la modă, numai că avem alte criterii, și ne uităm la câte like-uri am mai primit pe Facebook, uneori chiar în timpul conversației cu copilul. Se întâmplă să avem pretenții de la copilul nostru în privința unor aspecte în care noi nu reușim să facem față și, mai mult, chiar ni le tolerăm. Cu înțelegere și pretexte.
Legat de autoritate, cred că ea nu se impune, se câștigă și vine la pachet cu încrederea și respectul. Inclusiv in relația copil – părinte. Atunci când ești apropiat de copilul tău, când îl tratezi cu deschidere și înțelegere, când îi dedici timp, când învățați lucruri împreună, când îi dai din experiența ta fără efort și fără ton superior, când îl ghidezi spre decizii, când ai încredere în el și îi arăți ce are minunat și bun, tinde să te asculte. Am citit asta și mi se pare fair: Copiii își doresc să colaboreze cu părinții. Un copil căruia i se spune că e un copil bun se va purta în continuare ca atare. Un copil căruia i se atrage atenția că e rău și va vedea că generează disconfort pentru cei din jur va continua să fie neascultător. Trebuie să ai încredere în copilul tău că este bun. Iar acolo unde e nevoie să îndrepți un comportament, să o faci prin mai multă apropiere, nu prin impunerea unei distanțe.
Dacă vrei să iei decizii și să impui reguli pe care copilul să le respecte, trebuie să i le explici. Cu o justificare ce stă în picioare. Pentru că așa e corect. Dacă ești un părinte nervos, fără răbdare, cu replici de sus, de genul “pentru că eu te-am făcut”, “casa mea, regulile mele”, “uite câte fac pentru tine” “faci cum spun eu și gata” etc etc, nu câștigi decât o luptă de moment, închizându-i gura. Ce crede, ce simte el (frustrare, nervi reprimați) poate nu se vede în cum reacționează imediat. Dar se vede în neascultare, indiferență, depărtare, transferarea încrederii către alte persoane. În erodarea relației voastre. În pierderea autorității tale de părinte.
Nu e nevoie ca un copil de 3, 4, 10, 14, 20 de ani să îți fie cel mai bun prieten. El are viața lui, prietenii lui. Dar e nevoie să fie tratat ca și cum ar fi cel mai bun prieten. Cu respect și încredere.