Nu am multe amintiri din perioada grădiniței. Sunt unele foarte puternice, cum ar fi mirosul supei, aranjatul mesei la prânz, săculețul de haine și altele câteva. Fragmente, izolate. Este normal să fie așa. Nu avem capacitatea de ne aminti foarte multe din primii ani ai copilăriei. Ba mai mult, nu ne amintim mai nimic până în 3 ani și jumătate. Sunt și excepții, unele persoane au flashuri de dinainte de a avea 3 ani jumătate. Puține cazuri.

În primii ani ai copilăriei, foarte multe experiențe se pierd și nu devin amintiri. Cu toate acestea, copiii sub 3 ani își amintesc, chiar mai multe decât credem.  De exemplu, copiii care au puțin sub 2 ani rețin întâmplări care s-au petrecut cu un an în urmă și, uneori, chiar și un an jumătate.

Începând cu 2 ani este perioada în care cei mici încep să înțeleagă mai multe despre ce se întâmplă în jurul lor și să își dezvolte limbajul, care este un factor important în stocarea amintirilor. Abia când copilul împlinește 2 ani devine capabil să rețină și să transforme o parte dintre întâmplări în amintiri pe termen mai lung, reușind să organizeze și să proceseze informația mai eficient. Și, de aici, amintirile vor fi mai numeroase și vor rezista și mai mult în timp. Doar că momentele pe care le păstrează în memorie un copil pe la 2 – 3 ani nu rezista până devine adult. Ele se pierd undeva, până la vârsta de 4-7 ani. Câteva mai rămân, și acestea sunt primele amintiri, venind dinspre vârsta de 3 ani jumătate (în medie), și, așa cum spuneam, sunt fragmentate și izolate.

Structurile neuronale care lucrează la formarea amintirilor – hipocampusul este responsabil pentru stocarea amintirilor și cortexul prefrontal pentru accesarea amintirilor – și conexiunile dintre ele continuă să se dezvolte de-a lungul anilor copilăriei, astfel că doar o parte dintre întâmplări pot fi captate efectiv. Este imposibil – tehnic vorbind – pentru creier să rețină multe. Mai mult, cercetătorii au descoperit că există o conexiune între ritmul de generare a neuronilor și capacitatea noastră de a reține amintiri. La copiii până în 7 ani, fenomenul de generare a neuronilor este foarte intens (2100 – 2800 pe zi) și influențează capacitatea de stocare a amintirilor. Pe măsură ce creștem, intesitatea de generare a neuronilor scade (până la 700 pe zi), dar devenim mai buni în a ne aminti lucruri din trecut.

De exemplu, într-un studiu, copiilor de 4-13 ani li s-a cerut să povestească primele 3 amintiri pe care le au. După 2 ani, când au fost întrebați din nou, primele amintiri la copiii de vârstă mai mică se mutaseră mai târziu cu câteva luni, în timp ce la copiii mari rămăseseră, în mare, la fel. Copiilor care nu și-au amintit întâmplările li s-au oferit indicii. Copiii de vârstă mică nu și-au amintit nimic nici în aceste condiții, în timp ce copiii de vârstă mai mare au avut mai mult succes în a recrea evenimentele.

Mai mulți factori influențează amintirile pe care le păstrăm. Ele rezistă mai bine în timp dacă sunt asociate unor emoții și dacă sunt coerente, dacă atunci când ni le amintim sunt ca o poveste. Una dintre concluziile studiului menționat anterior este că o amintire încărcată de emoție are șanse de 3 ori mai mari să fie reținută și după doi ani, comparativ cu o amintire banală. Mai departe, o amintire densă, coerentă, din care copilul reține ce, cine, când, de ce, unde, are șanse de cinci ori mai mari să fie reținută, față de un fragment disparat.

Copiii care au fost la Disney World când aveau 3-4 ani își amintesc foarte multe detalii, cu acuratețe, la distanță de 18 luni. Copiii care au suferit intervenții în spital la vârstă mică (3-7 ani) rememorează multe momente, foarte clar, din perioada spitalizării chiar și după ani de zile, pentru că este vorba despre un eveniment încărcat emoțional. Ne amintim evenimentele plăcute, neplăcute sau stresante. De asemenea, avem tendința să ne amintim (în copilărie, dar și ca adulți) ce ni se pare interesant, ce se suprapune peste ce știm deja și ceea ce înțelegem.

Punerea în context și atribuirea de caracteristici a unui eveniment, prin ce, cine, cand, de ce, unde, se întâmplă abia după 7 ani. Mulți părinți cred că un copil de vârstă preșcolară este capabil să pună în context și să plaseze întâmplări în timp, dar, în realitate, este încă devreme. “Copiii sub 7 ani sunt capabili să își amintească foarte bine lucruri în care sunt implicați, dar ar putea avea dificultăți în a identifica unde și când s-au întâmplat”, a spus Vladimir Sloutsky, profesor de psihologie și cercetător la Ohio State University. De exemplu, un copil s-ar putea să rețină exact că are lecții de citire dimineața și matematică la prânz. Dar dacă programul diferă de la o zi la alta, s-ar putea să aibă probleme în a-și aminti că lunea are matematica dimineața și vinerea la prânz.

Ce se întâmplă ulterior și câte amintiri ducem cu noi din copilărie depinde foarte mult de contextul social. Dacă vorbim cu copiii, discutăm despre întâmplări, le povestim și le punem întrebări, dacă reluăm răspunsurile lor în conversație, aceștia vor avea tendința să rețină mai mult. De fapt, revenim la ce spuneam anterior, dăm întâmplărilor o formă structurată, le contextualizăm și le transformăm în povești.

Știam că se spune că nu ne amintim întâmplarea, ci amintirea ei. Sunt sigură că se spune așa pentru că atunci când rememorăm un eveniment, în creier se formează aceleași conexiuni și se folosesc aceiași neuroni ca atunci când s-a întâmplat. E ca și cum am retrăi evenimentul.

Când discutăm cu copiii noștri și le povestim evenimentele, facem același lucru, recreăm evenimentul ca și cum s-ar reîntâmpla în creierul lor. Făcând asta, îi ajutăm să aibă o memorie mai organizată și mai structurată și, practic, să aibă o memorie mai bună, în general, de-a lungul vieții.

Copiii din populația Maori au amintiri de la 2 ani jumătate. Este practic recordul de vârstă pentru primele amintiri și se întâmplă așa pentru că mamele din triburile Maori povestesc frecvent și cu detalii cu copiii lor despre întâmplări din trecut. În schimb, copiii chinezi nu rețin atât de multe din copilărie, pentru că în cultura asiatică accentul pus pe individ este mai mic și nu își dedică atât de mult timp reflectând asupra aspectelor individuale, spre deosebire de americani sau canadieni.

Cu toate astea, să facem anumite lucruri mai puțin plăcute în ideea că oricum copilul nu își amintește sau să nu le facem pentru că nu și le va aminti nu e cea mai bună abordare. Pentru că, deși nu avem amintiri din primii ani e copilărie, tot ce ni se întâmplă contribuie la modul în care înțelegem lumea și la imaginea pe care ne-o formăm despre noi. Mi-a plăcut exemplul dat de psihologul Patricia Bauer (în articolul de aici): poate copiii nu își amintesc momentul când au fost cu unchiul lor la pationar și s-au simțit bine, dar rețin că patinajul și timpul petrecut cu membrii familiei sunt activități distractive.