În familia noastră, eu sunt cea care citește despre parenting. Soțul meu are încredere în mine și mă ascultă când îi povestesc una-alta. Dar chiar dacă nu ar fi auzit toate pe care i le spun eu, sunt sigură că ar fi fost un tată minunat, așa cum este acum. Pentru că are, din start, niște principii sănătoase când vine vorba despre cum să ne creștem copilul și îl admir și iubesc pentru asta.

Iată câteva lucruri pe care am învățat să le aplic, de la el, sau pe care aș vrea să mai insist:

Respect pentru copil ca pentru orice altă persoană. Mereu îmi spune că nu trebuie să ne gândim la fetița noastră ca la un copil, ci ca la un om care poate nu are experiența și cunoștințele noastre. Ar putea fi un prieten care ar veni în lumea noastră, neștiind mai nimic despre cultura și obiceiurile pe care le avem. L-am trata cu desconsiderație? Am face mișto de el? Ne-am enerva și ne-am pierde răbdarea?Nu, i-am dat tot ce e mai bun și l-am ajuta și l-am susține pentru a-i fi mai ușor, nu mai greu. Copiii sunt în primul rând oameni și trebuie să îi tratăm așa cum ne tratăm cei mai buni prieteni, cu înțelegere și răbdare (plecând de la ipoteza că așa ne tratăm prietenii buni, desigur, și nu că îi bârfim și îi comentăm și facem mișto de ei).

Vorbește-i copilului cu calm. Nu țipăm la fata noastră. Am mai spus asta și este o axiomă cu care am plecat la drum când am devenit părinți. Eu mai am câteodată un ton iritat și mă scoate din minți că nu sunt în stare să mi-l controlez. El este de un calm fantastic. Nu ridică niciodată vocea la copilul nostru. Niciodată. Este extraordinar cât de multă înțelegere poate să aibă, câtă răbdare și câtă empatie.

Mai puține reguli. Fă excepții de la regulă. Cu el trăgându-mă de mânecă sunt în stare să mai trec peste ideile fixe că ceva trebuie făcut doar pentru că așa trebuie, fără a avea o explicație logică sau care să stea cu adevărat în picioare, pentru anumite reguli pe care le pun fetei. Nu contează dacă ora de culcare e 9 sau 9 și 10, dacă se mai joacă un pic, măcar un pic, atunci când nu vrea la somn, dacă nu are chef să mănânce în momentul ăla sau are nu știu ce moft mic și puțin absurd. Ce ne costă să mai facem și niște excepții? Relaxează-te! – parcă îl aud.

Când copilul te strigă, înseamnă că are nevoie de tine. Atunci. Când sunt în altă cameră și mă strigă cea mică și nu vin repede, soțul meu se supără. Recunosc că uneori, pentru că o știu cu el, mă apuc și mai fac ceva prin casă, chiar și pentru 2 minute (mai pun o haină în dulap, strâng niște jucării). Când mă aud strigată, încerc să închei repede ce fac, dar mai durează, tocmai pentru că știu că el e cu fata. Soțul meu este de părere că trebuie să mă mobilizez instant, pentru că dacă ea mă strigă înseamnă că îi lipsesc în secunda aia. Nimic nu e mai important ca nevoia copilului tău de a fi cu tine.

Nu vorbim despre copil la persoana a III-a când este de față. Cam toți părinții povestesc despre bebeluși – ce progrese a mai făcut, cum râde, cum plânge – cu bebelușul în brațe. Dar bebelușul crește, începe să înțeleagă un pic, sau mai mult, apoi cam tot și părinții nu scapă de obiceiul ăsta. Cum ar fi să vină niște prieteni la noi în vizită și eu și soțul meu să începem să comentăm despre prietenul respectiv: ce bine îi stă cu pulovărul ăsta, ai văzut ce frumos mănâncă, cu ce a venit la noi, cu mașina sau cu metroul? Ar fi chiar caraghios, nu? Oare de ce nu ni se pare așa și când e vorba de copiii noștri?

Soțul meu este un tată minunat și simt o mare ușurare că suntem pe aceeași lungime de undă. De altfel, este singura persoană cu care îmi doresc să fiu în acord legat de principii, mai ales de parenting. Nu avem conflicte pe tema copilului – știu că sunt frecvente astfel de discuții în contradictoriu între parteneri. Și, unde nu suntem la fel, mă completează – cine desenează căței, face avioane din hârtie, gătește cel mai bun orez cu legume, are răbdare să spele biberonul iar și iar, vine de câte (multe) ori e chemat seara, înainte de culcare (vreau să vină tata), și atât de nenumărate altele… Am I lucky, or what?