O vorbă pe care tocmai am citit-o (și nu știu cui îi aparține) spune că pe măsură ce îmbătrânești, lista cu dorințe de Crăciun se scurtează și lucrurile pe care ți le dorești cu adevărat pentru sărbători nu pot fi cumpărate. Și, pentru prima dată în viață, chiar cred că așa este. Pentru Crăciunul ăsta nu îmi doresc decât liniște în suflet – oricât de mult sună asta ca un clișeu -, să fiu alături de soțul meu și de fetița mea, să îi simt parte din sufletul meu, mai mult ca niciodată, pentru că îmi iau putere și energie din prezența lor.

Am avut un an încărcat, cu multe revelații despre natura umană. Am fost dintotdeauna o persoană pragmatică, cu picioarele pe pământ și mereu am considerat că e mai important ce știu eu să fac decât ce pot să facă alții pentru mine. Am crezut că nu mai am prea multe de descoperit despre oameni și că, oricât ar fi ei de imprevizibili, acționează într-un câmp de predictibilitate. Ei bine, m-am înșelat. Anul ăsta am extins mult câmpul ăsta de predictibilitate și am restrâns mult cercul de încredere. A fost cel mai greu an al meu și m-a lovit cel mai mult în punctul meu forte: optimism. Mi-e ciudă pe mine că a trebuit să ajung la 40 de ani să înțeleg toate astea, dar e și bine că am primit toate loviturile dureroase, din mai multe direcții, pentru că am învățat că e important să revii uneori la poziția de start și să te uiți ce contează în viața ta și ce faci pentru ce contează.

A fost un an ca o furtună și mi-am cam tras concluziile.

1. oamenii nu sunt ce par a fi.
2. curajul este o calitate rară.
3. adevărul și binele nu sunt măsura tuturor lucrurilor. binele nu învinge întotdeauna.
4. acasă e acolo unde e inima ta liniștită. Și nimic altceva nu e important.

Anul ăsta m-a dezarmat. Pentru că, iată-mă acum, chestionând propriile-mi principii. Nu de mult, soțul meu mă întreba: ce o învățăm pe fata noastră? Păi cum ce o învățăm? Și dacă se dărâmă lumea la un moment dat, ea trebuie să știe așa: bunătate, empatie, generozitate, adevăr, noblețe, diversitate, dreptate, justețe  etc etc. Nu, nu. Greșit. Astea vin pe lângă. Mai stringent mi se pare acum să  o echipăm cu un întreg arsenal care să o facă să meargă înainte no matter what, fără să aștepte sfârșitul fericit al poveștii, în care binele învinge: a ști, gândire critică, luptă, putere, imunitate, un pic de egoism (dar dacă ar fi să cred în zodii nu îmi fac griji, e Leu), determinare, reușită, consecvență, decizii, planuri de bătaie, curaj, strategie. Vreau să fie o eroină tough, care poate se mai oprește din când în când să miroasă o floare, dar drumul ei să fie cu determinare și putere. În sensul pozitiv – nu mă gândesc că trebuie să secere în stânga și în dreapta, din contră. Să fie puternică pentru ea, nu față de ceilalți. Aș vrea să aibă perseverența și îndârjirea eroilor din filmele de acțiune. Pentru că viața nu e un câmp cu flori și fluturași, ci o luptă. Grea. În care, întocmai ca în filmele astea comerciale americane, singura vulnerabilitate permisă este dragostea, dragostea aia pe bune.