Este o vorbă pe care mi-o spun cu durere și amărăciune. Am avut atâtea conversații în ultima perioadă despre sistemul de educație, am urmărit îndeaproape discuții pe tema asta, am văzut comentarii care m-au revoltat și m-au făcut să urlu de nervi în sufet, iar apoi a venit un nou caz al unei educatoare care jignea cu mârlănie și nesimțire un copil, pentru că avea o zi proastă (probabil la fel de proastă ca cea de dinainte sau cea de acum un an, doi, cinci). Toate mi-au lăsat un gust amar și am realizat două lucruri triste: că e grea lupta cu sistemul și că obiectivul meu de părinte trebuie să fie, în primul rând, să cresc un copil adaptat la mediul în care trăiește și, cât mai mult posibil, cu abilități care să îl ajute să se descurce pe afară, dacă va decide să nu aleagă România. Lupta trebuie să fie în plan secundar.

Nu cred că sistemul ăsta de educație (și, in extenso, România) se va mai face bine, atâta timp cât părinții, în mare parte, întrețin sistemul. Multora dintre ei pur și simplu nu le pasă cum sunt tratați copiii lor la școală, nu li se pare cel mai important aspect, mai ales dacă rămân cu impresia că se face carte și li se spune că au un copil cuminte. Li se pare normal când se țipă la ei, că așa se învață cu greul. Li se pare normal când cumpără zeci de culegeri de probleme și caiete de lucru suplimentar, fără să comenteze, că altfel se supără doamna. Li se pare normal când dau sute de lei pe serbări fițoase în locații de evenimente, cu lumini și microfoane și vedete, încă de la grupa mică. Li se pare normal când, la 4 ani, copiii sunt puși să repete poezii pe bandă sau să învețe literele, în loc să învețe prin joacă. Li se pare normal când învățătorii și profesorii țipă la clasă, pentru că așa sunt copiii în ziua de azi, needucați și neascultători. Li se pare normal când, în clasă, cei buni sunt cei aleși, iar cei mai puțini buni, mai rebeli, mai neascultători sau cum li se mai spune sunt jigniți, dați afară, izolați, făcuți de râs. Li se pare normal ca unui copil să nu i se arate respect, doar pentru că e copil. Li se pare normal să găsească diverse explicații și pretexte în loc să își dorească schimbarea.

Mă disperă să aud că trebuie să îi obișnuim pe copii cu sistemul ăsta, căci viața nu e un zbor lin pe un nor pufos. Mai precis, să îi obișnuim să fie tratați fără respect, să fie abuzați verbal sau chiar fizic, să fie jigniți și desconsiderați. Cu atitudinea asta poate ni se pare nouă că vom crește copii mai duri, când, în realitate, mai rău îi afundăm în mocirlă și întreținem mocirla.

Ma disperă să aud: eu așa am crescut și sunt bine. Așa credem noi, dar nu vedem că nu avem curaj să vorbim neîntrebați, nu ne vine să ridicăm mâna să punem întrebări, ne cerem scuze și dacă ne lovește cineva. Pe de altă parte suntem nervoși, agresivi, stresați și ne scoate din minți dacă o mașină pleacă mai târziu cu o fracțiune de secundă de la semafor.

Mă disperă să aud ce educație bună se face în școlile noastre, în ciuda tuturor disfuncționalităților. Cu minunatul nostru sistem de educație generator de medalii la olimpiadele internaționale (deși tare mi-ar plăcea să văd unde suntem într-un clasament al țărilor), nu suntem în stare nici măcar să avem niște speakeri tari la conferințe. Ce să mai vorbim de lucruri mărețe, cum ar fi să atragem niște investitori de anvergură în zona antreprenoriatului sau să scăpăm de corupții și hoții de lângă noi. Nu suntem în stare nici măcar să oferim niște servicii decente de client service.

Știu, sunt și excepții. La nivel micro se întâmplă una și alta, pe ici, pe colo. Dar la nivel macro suntem departe. E nevoie de educație pentru schimbarea mentalităților, de refundamentare, de noi reguli, de disciplină. Iar noi nu am ajuns nici măcar la a exista interes și voință pentru asta. Mi-e clar, nu ne vom face bine curând. Suntem generații departe de o Românie așezată pe valori și principii morale, puse la lucru.