Nu o să pot să o învăț niciodată cum să își aplice un ruj impecabil, cum să zâmbească frumos la aparatul foto ca să i se vadă gâtul subțire și buzele groase, nu o să o învăț să își aranjeze cărțile în bibiliotecă la linie sau cum să facă să atragă un prinț pe un cal alb, cu cheile unui Ferrari în buzunar, cum să dea cu mopul fără să rămână nicio urmă, cum să facă torturi ornate cu marțipan sau să spele geamurile impecabil. Eu însămi nu știu nimic din astea. Și mai sunt și altele pe care nu o să pot să i le transmit:

1. Să ia lucrurile pe îndelete. Fără grabă și fără stres extern. Eu sunt prea pe fugă, mereu contra unui cronometru invizibil și nu cred că ar putea vedea la mine liniște. Oricât i-aș spune “nu te grăbi”, în secunda următoare m-ar vedea țâșnind să fac ceva. Deja o văd că e impulsivă ca mine, se enervează dacă nu îi iese ceva și nu mai are chef să continue. Deocamdată nu se anunță a fi genul migălos, care să stea să bibilească la vreun lucru complex. Poate pentru că nu are de unde să vadă asta, în viața de zi cu zi. Eu nu stau să aranjez florile în vază, să pun cu dragoste minifursecuri în tava de copt, să cos cu finețe, să calc la dungă, să mă machiez dimineața la milimetru. Totul e pe repede înainte, hai că vine taxiul, hai că ne așteaptă tata să mergem, hai că trebuie să plec la serviciu, hai că se face ora de masă, hai că… Nu e bine, încerc să mai încetinesc ritmul ăsta nebun, dar cât să poți să te schimbi, după o vârstă… Soțul meu, în schimb, are răbdarea necesară și el o mai domolește când se precipită. Dar cred că nu are cum să balanseze suficient influența mea, oricât ar încerca.
2. Să fie ordonată. Aș fi zis că aș putea lua lejer premiul de cea mai dezordonată persoană, care nu pune preț pe lucruri aranjate impecabil, dacă nu l-aș fi cunoscut pe soțul meu. Fata noastră este pe mâini sigure, nu va avea o astfel de obsesie. Și nu îi va spune nici unul dintre noi: “ce e cu dezordinea asta la tine în cameră?!, ci, mai degrabă, “cred că a venit timpul să îți faci ordine, că nu te mai vedem când intrăm”, cu multă, muuuultă empatie 😃 La noi e mai mereu dezordine, mai ales de când avem și copil în casă, dar, până la urmă, copilul nu are nicio vină… Pentru că am văzut și case ordonate cu copii mici. Orice aș face, hainele sunt alandala în dulap și prin toată casa, paharele și cănile nu mai au loc în spațiul dedicat, medicamente sunt din bucătărie până în dormitor. Umplem doi saci de gunoi într-o zi și nu îmi dau seama cu ce, pentru că spațiul e tot aglomerat cu lucruri inutile. Ca să mai eliberez vizual casa, le mai îngrămădesc pe ici, pe colo, dar când caut ceva nu mai știu de unde să iau acel ceva și provoc un haos. Cu soțul meu e și mai și, pentru că el nici nu prea știe în ce zonă să caute, așa că el răscolește și alte zone, provocând pagube colaterale. Ordinea este heirupistă: ”azi e ziua de curățenie” sau ”trebuie să facem ordine, nu se mai poate”. Așa că dacă nimeni nu o bate la cap cu ”pune aia la loc”, ”ia aia de acolo”, ”nu fă dezordine” etc., nu cred că o va pasiona prea mult ordinea de dragul ordinii, ci mai mult ca o necesitate. Din când în când.
3. Să fie formală. Nu cred că va bea ceaiul cu degetul mic ridicat în sus și nici nu va învăța să taie carnea din farfurie cu cărți la subraț. Nu va înclina delicat din cap când va vedea un bărbat cunoscut pe partea cealaltă a străzii. Iar la restaurant probabil nu va intra maiestuoasă, cu aere de regină în devenire. Nu știu cât de mult va fi elegantă, fardată, coafată, pentru că eu nu sunt așa. Și nici mama mea nu e așa. Suntem mai mult în partea practică. Nu mă deranjează să îmi pun geanta pe jos dacă nu am unde să o pun, să stau pe jos dacă nu am unde să stau, să beau apă dintr-un pahar de unică folosință, să merg cu autobuzul în loc să conduc mașina. Nu îi zic nici ei că nu e frumos să își pună fustă de tul peste blugi, să se întindă pe jos prin parc, să mănânce cu mâna dacă are chef, să vrea 5 codițe într-o parte sau cine știe ce alte grozăvii care poate, pentru alte persoane, nu dau bine. Vreau să fie cât mai liberă să facă ce crede și ce simte, atâta timp cât nu îi deranjează pe alții aiurea. Vreau să fie o Merida, neîncorsetată de mama ei – că tot m-am pus la punct cu desenele animate. Apropos, acum știu și că peștele albastru este Dory 🙂
4. Să fie visătoare. Cu un tată cu gândire critică exersată îndelung și o mamă pragmatică, pentru care visele sunt peste 50% realitatea de azi, nu văd cum am putea avea un copil care să viseze la nori pufoși și la inorogi în culoarea curcubeului. Sau, cum spune soțul meu, citându-l pe Dobro, la păsărele care să vină dimineața să o îmbrace în rochiță. Vreau să aibă vise, dar să rămână totuși pe planeta asta. Mai important decât să aibă vise este să învețe să se pună în mișcare și să lupte pentru ele.
5. Să fie altfel decât este. Nici eu, nici soțul meu nu purtăm măști. Poate de aceea nu dăm importanță lucrurilor de suprafață, formale și rigide. Mi se pare că se pierde atâta energie în a poza pentru alții, când ar trebui să fim mai degrabă preocupați în a ne repara și a construi în interior. Avem atât de multe de făcut cu noi, cu oamenii dragi…