Citesc poveștile mamelor de copii de vârstă mică. Sunt supărate și uneori sătule de crizele de nervi ale copiilor lor.

Copiii sunt o explozie de sentimente. Aceeași intensitate pe care aceștia o pun în momentele de bucurie și care ne topește o regăsim, o fracțiune de secundă mai târziu, în furie. Și ne revoltă.

La 2 ani și 7 luni ai fetei mele, suntem în palpitantul carusel al crizelor de nervi. Chiar acolo, în cel mai înalt vârf. Tantrumurile sunt de la mici, la foarte mari, într-o singură zi. E ok, le iau atât de natural… Nu mă mai consum când o văd nervoasă, mă abțin să o consolez excesiv, nu mă mai doare când îmi strigă cu nervi “nu veni după mine”, “nu mă atinge”. Nici ea nu se mai trântește pe jos gata să se dea cu capul de podea. A încercat, i-am explicat că nu vreau să își facă rău și am mutat-o (luând-o pe sus) în pat. Mai are doar uneori pornirea de a-și vărsa nervii pe mine, încercând să lovească. Mesajul meu rămâne invariabil același: e ok să fii supărată, nu e ok să te lovești sau să îi lovești pe ceilalți.

În general, ne-am dezvoltat o rutină despre cum să trecem peste tantrumuri și la final suntem amândouă ok, niciuna nu se simte vinovată. Știu că furtunile, oricât de mari, trec repede și rămân acolo, gata să îi zâmbesc și să o strâng tare când zice “vreau în brațe”. Iar ea știe că nu văd o problemă în faptul că s-a enervat că îi vine un fir de păr pe față.

Nu aude de la mine calmează-te!, lasă nervii, nu te mai purta așa, du-te în camera ta până îți trece. Am grijă să îi spun că știu că s-a enervat, că e normal să se supere. Și eu mă enervez când mă lovesc, când nu îmi iese ceva. Oamenii se bucură, sunt uimiți, se supără, sunt nervoși.

Ca o paranteză, mai nou, avem un joc, toți trei, în care ne prefacem statui și facem diverse figuri, din toată gama emoțiilor. Acum realizez ce important e pentru ea jocul ăsta, pentru că îi validăm mesajul că e ok să simți divers.

N-aș fi scris iar despre tantrumuri, dacă nu aș fi simțit o undă tristă, recent, citind despre mamele cărora le-au ajuns crizele de nervi ale copiilor și pun presiune pe aceștia să se controleze. Să nu mai facă. Să își ceră scuze. Da, și eu mă gândesc, când întrevăd apropierea crizei, uff… here we go again, dar o iau ca o stare de fapt și trecem mai departe. E o fază din evoluția ei.

Mesajul “își cere scuze și spune că nu mai face”, scris de mai multe mame, mi-a rămas în minte. Simt că nu e ok ca un copil să fie pus să își ceară scuze după o criză de nervi, cu promisiunea de a nu mai face. E o presiune inutilă, nu aduce nimic bun. Dacă fata mea mi-ar spune “iartă-mă, mami, nu mai fac” mi s-ar rupe sufetul. I-aș spune: “E ok, draga mea, e normal să te enervezi, și mie mi se întâmplă. Sunt aici, lângă tine. Poți să plângi, dacă așa îți vine, o să treacă mai repede nervii” (de fapt așa îi și spun, de multe ori).

Copiii fac crize de nervi. Punct. Creierul lor așa funcționează. Nu au puterea de a controla momentul. Putem să le cerem să nu se mai enerveze sau să plece pe Marte. E tot aia. Cortexul prefrontal nu își face treaba. Nu sunt înzestrați de la natură cu controlul emoțiilor. E o etapă. O să învețe.

Oricât am vrea să nu se mai întâmple, copilul mic se va enerva iar și iar. Ce va fi în mintea lui? Am promis, nu am reușit să mă țin de cuvânt. Iar să te enervezi nu e ok. Mama așa zice. Ce copil neascultător/ rău sunt! Mama se supără când mă enervez. Se enervează pe mine /  Nu se mai uită la mine / Îmi vorbește urât / Țipă etc. Iar îmi cer scuze, iar promit, chiar nu vreau ca mama să fie supărată, iar nu sunt în stare să nu mai fac. Și tot așa… Sentimente reprimate, frustrări care se adună și răbufnesc mai agresiv.

Copiii de vârstă mică sunt abia la faza în care își descoperă și înțeleg emoțiile. Cred că uneori și ei sunt copleșiți de reacții. Ce rost are să creăm presiuni inutile pe ei? Desigur, să le punem limite, însă doar dacă este cazul. În cazul controlului tantrumurilor, chiar nu este. Într-o criză de nervi, să ne concentrăm pe reacția noastră și să limităm ferm, dar blând, doar comportamentele agresive. Copiii noștri au parte de atâta cenzură asupra acțiunilor și comportamentelor, zi de zi, adună stres din interacțiunile cu alte persoane – copii sau adulți, trebuie să facă față frecvent unor situații noi… Măcar relația cu noi, părinții, să le-o facem mai ușoară și să le arătăm înțelegere, ajutându-i să se adapteze lumii interioare și exterioare.