Am un copil de 2 ani și 7 luni. Plânge când cade, se enervează când nu îi iese ceva, câteodată îi vine să îmi dea și o palmă, de nervi sau de bucurie, încă mai ronțăie câte o jucărie, aruncă pe jos ce nu îi mai trebuie și uneori nu are chef să împartă. Are doar 2 ani și 7 luni. Și face cam ce face orice copil la vârsta asta.

De foarte mult ori m-am lovit de părerea multor oameni că nu e ok să facă una sau alta, spuse mai mult sau mai puțin vocal, pentru că, nu-i așa, trebuie învățată de mică să știe ce e disciplina și nu e normal să îi cânt în strună. Are 2 ani și 7 luni. Acum învață, dar ca să învețe cu adevărat, the right way, trebuie să aibă și capacitatea potrivită. Nu am pretenția să țină minte din prima când îi spun că nu e ok să dea când e supărată. Asta nu înseamnă că ignor comportamentul. Îi zic frumos, o dată și încă o dată și încă o dată. Și o face din ce în ce mai rar. Nu am pretenția să estimeze când se cațără pe undeva că ar putea să dărâme vreun obiect, să dea cu capul de ceva sau să cadă. Asta nu înseamnă că nu o avertizez că există riscuri. Dar o fac cu răbdare, nu cu nervi. Iar când plecăm de la magazin, uneori chiar nu are chef să facă conversație cu vânzătorul sau să îi zică la revedere. Cu alte persoane o face. Asta nu înseamnă că e mai puțin educată sau nu e sociabilă.

La noi nu există e mare, trebuie să înțeleagă, trebuie să știe. Am un copil înțelegător, sunt sigură că dacă ar putea, ar vrea să facă. Mai ales că nu las lucrurile la voia întâmplării, îi explic, o ajut să înțeleagă. Doar că nu poate. La vârsta asta e încă impulsivă, neastâmpărată și condusă de emoții, preocupată de ce se întâmplă în prezent, de ce are nevoie EA, ACUM.

Cred că de multe ori îi supraestimăm pe copiii noștri, mai ales după ce capătă un pic de independență. Suntem atât de preocupați să îi vedem că au noi achiziții, că au mai învățat ceva extraordinar, încât uităm ce nu pot și nu știu să facă. La asta se adaugă faptul că diverse persoane din jur, care nici nu știu cum e copilul, ce ar trebui să facă la vârsta lui, își dau cu părerea, punând și mai multă presiune. A, dar nu face asta încă? La vârsta lui și nu știe asta? Ești copil mare, de acum! 

Punem presiune pe copii, poate și pentru că noi, ca părinți, simțim presiune, din mintea noastră, din exterior. Dar noi sunem adulți și putem filtra ce e bine și ce nu e bine să facem.

Copiii mici nu sunt copii mari. Și copiii mari nu sunt adulți.

Cred că ar trebui să îi acceptăm mai mult pe copiii noștri așa cum sunt. Să avem mai multă înțelegere față de ei. Să înțelegem că e ok să greșească, să repete greșelile. Că le ia mai mult timp decât poate ne-ar plăcea să învețe ce e bun și ce e rău sau chiar să învețe lucruri de bază.

Ca să facem asta e nevoie să ne educăm în primul rând pe noi. Să avem răbdare, să înțelegem, să fim calmi, să nu ne mai grăbim, să stăm pe loc și să respirăm, luând fiecare moment așa cum vine. De prea multe ori abia așteptăm să crească copilul, să înțeleagă, să facă mai multe, în loc să ne bucurăm de vârsta pe care o are acum, de care oricum ne va fi dor curând.