Când am citit review-urile cărții ”Parentaj sensibil și inteligent” pe Bookster, de unde am luat cartea, am zis ceva de genul ”hai să o iau, să văd despre ce e vorba”… Părerile erau că e prea tehnică, greoaie etc.

Cartea este scrisă de Daniel J. Siegel – specialist în psihiatrie infantilă și Mary Hartzell – educatoare pentru copii și consilier pentru părinți, ambii având propriii copii, adulți. Da, cartea poate e un pic prea tehnică, dar e super interesantă și explică foarte bine unele dintre conceptele de bază în parenting. Eu am început-o în ideea de a adormi mai repede într-o seară și, în ciuda explicațiilor științifice despre modul în care funcționează creierul, cum se formează amintirile etc, care poate ar fi putut fi un bun somnifer, nu am reușit să îmi găsesc somnul, din contră, m-a prins 5 dimineața tot citind la ea. O recomand și, pentru cine nu are răbdare cu explicațiile prea detaliate, există opțiunea de a parcurge doar pasajele mai lejere și exemplele, pentru că sunt cu adevărat relevante pentru experiența de parenting.

Am reținut 3 idei importante  din carte, trei concepte fundamentale care sunt îndelung dezbătute în ultima perioadă în discuțiile despre parenting.

1. Să ne cunoaștem pe noi și să înțelegem experiențele pe care le-am avut când eram copii.

Aș fi spus, acum vreo câțiva ani, când încă nu eram mamă, că asta e un bullshit, o abureală de-a psihologilor. Ei, nu e chiar așa. Am mai scris aici că, de când sunt părinte, am reflectat foarte mult la copilăria mea, la ce m-a marcat, la cum sunt și de ce sunt așa. Cred că raportarea la familie, părinți, trecut se schimbă după ce devii părinte. Înțelegi altfel ce ți s-a întâmplat și unele lucruri pe care nu ți le puteai explica acum capătă sens, în timp ce altele, cu sens, devin incerte.

Ideea de bază a cărții exact asta este: descoperă-te pe tine, înțelege ce ți s-a întâmplat, caută tiparele predefinite, moștenirile familiale și află ce te face să reacționezi într-un anumit fel. De ce uneori îți pierzi cumpătul și reacționezi impulsiv la acțiunile, vorbele copilului tău? Ce duci cu tine din trecut și îți declanșează reacții de necontrolat? Care sunt modelele comportamentale pe care le repeți automat, pe care nu le conștientizezi și de care, dacă ai sta să vezi ce le declanșează, ai putea scăpa? Ce te supără în trecutul tău și repeți, pe pilot automat, în relația cu copilul tău?

Autorii spun că dacă înțelegi care sunt modelele comportamentale pe care le preiei și care îți întunecă rațiunea și dacă identifici cauzele acestora, poți evita momentele în care acestea apar. Poți face o alegere conștientă dintr-o gamă mai largă de reacții.

De exemplu, copilul vrea să stea în tricou cu mânecă scurtă când afară e relativ rece. E soare și el e entuziasmat că poate să stea dezbrăcat. Tu reacționezi impulsiv, prin prisma trecutului tău, și te enervezi strigându-i să își pună imediat pulovărul. Pentru că tu, părinte, nu ai stat așa când erai mic, tu nu erai lăsat să stai cu mânecă scurtă decât când temperaturile erau cu multe-multe grade, pentru că ești un friguros și pentru că numai ideea de a-ți fi frig în timp ce ești în tricou te irită. O reacție normală, netrecută prin filtrul modelului comportamental, ar fi: ok, stai în tricou și dacă îți este frig, îmi spui și îți pun pulovărul.

Modelele comportamentale pot fi multiple, acesta e un mic exemplu, probabil că unele dintre exemplele frecvente ar putea fi țipetele, jignirile și palmele la fund.

2. Să ne concentrăm pe emoțiile copilului 

Nu mai intru în detalii despre cât de important este să îi arătăm copilului că înțelegem ce simte. În carte este explicat foarte frumos modul în care împărtășirea emoțiilor și înțelegerea empatică a emoțiilor creează relații pline de sens. Mi-a plăcut foarte mult modul în care arată cât de important este să ne concentrăm pe emoțiile copilului, mai degrabă decât pe ale noastre, mai ales în contextul în care de multe ori emoțiile noastre sunt încărcate de modele comportamentale moștenite. Cumva am realizat singură asta, în perioada în care fetița mea a început să își ceară din ce în ce mai mult independența, și am conștientizat că cea mai bună modalitate de a evita nervii și țipetele este să mă focusez pe ce simte copilul, nu eu.

Plecând de la ideea cu emoțiile copilului vs emoțiile părintelui, am găsit în carte cea mai bună explicație pentru care nu e cazul să ne entuziasmăm prea mult cu bravo! atunci când copilul realizează ceva.

Eu încerc să folosesc cât mai puțin laudele de genul ăsta, uneori îmi mai scapă câte una, dar deja mi se pare normal să mă concentrez pe realizarea ei, și nu pe lauda în sine. Am reținut, dintr-o lectură anterioară, acest exemplu la care mă raportez și pe care l-am și pus în practică. Când fata mea își strânge singură jucăriile și e încântată, nu îi spun: bravo, ce harnică ești!, ci îi reproduc pas cu pas ce a făcut și mă concentrez pe rezultat: ai adunat jucărie cu jucărie și le-ai pus la loc, acum ai foarte mult spațiu să te joci. Am văzut cum le-ai strâns una câte una – ceva de genul ăsta. Iar când nu are chef să le strângă, nu o presez. Le strâng eu și îi spun că dacă vrea poate să mă ajute. În ultimul timp am remarcat că devine mai cooperantă.

Revenind la bravo, în carte este prezentat exemplul unei fetițe căreia îi era frică să meargă pe un buștean de copac căzut în curtea școlii, pe care majoritatea copiilor se aventurau. Într-o zi și-a făcut curaj și a mers de la un capăt la altul, reușind să parcurgă impecabil cei 3 metri ai trunchiului de copac. Una dintre profesoare a văzut-o și a exclamat încântată, aplaudând-o: ”Da! Ura! Ești grozavă! Ești cea mai tare!”. Fetița s-a intimidat și în următoarele săptămâni nu s-a mai încumetat să repete isprava. Asta pentru că profesoara nu s-a conectat la emoțiile copilului, ci a reacționat ca urmare a bucuriei pe care a simțit-o. Reacția ei a fost profund marcată de emoția ei, reflectând mândria și entuziasmul propriu, intimitând-o pe fetiță, căreia, precaută din fire, i-a fost teamă că a doua oară nu va mai fi grozavă. Profesoara ar fi trebuit să reflecte, prin cuvintele ei, încercările grijulii ale fetei, atenția cu care aceasta a făcut fiecare pas, teama pe care probabil a simțit-o și succesul final. Autorii spun că fetița ar fi integrat experiența și ar fi progresat pe baza respectivei realizări.

3. Să stabilim limite și să oferim alternative

Stabilirea de limite este extrem de importantă, conferă stabilitate și siguranță copilului. Desigur, asta nu înseamnă că e cazul să trasăm cât mai multe bariere, ci să ne limităm la situațiile în care chiar e nevoie – autorii vorbesc despre evitarea pericolelor și despre stabilirea unor reguli social acceptate în cadrul familiei. Limitele îi ajută pe copii să dezvolte o inhibiție sănătoasă atunci când sunt în imposibilitatea de a face ceva și chiar de a găsi alternative convenabile pentru ridicarea moralului.

Pentru a stabili limitele este important, desigur, să ascultăm ce simte copilul, să îi arătăm că înțelegem ce simte. De cele mai multe ori, el este entuziast, iar atunci când spunem ”nu” creăm o ruptură între noi și el. Dacă ne limităm la acest ”nu” rigid, ruptura va fi mai drastică și copilul va trece mai greu peste moment.

Cred că dacă ar fi să sumarizez in 3 pași cum să stabilim limitele ar fi: spunem nu, împărtășim entuziasmul copilului și îi canalizăm energia oferindu-i alternative la acest nu. Un exemplu general: Nu poți să faci asta acum, știu cât de mult îți place să faci asta și știu că îți este greu să te oprești acum, dar după ce terminăm activitatea x putem să facem împreună asta. Mi-a plăcut foarte mult ideea de a oferi alternative pentru a-i ridica moralul copilului astfel încât momentul de impunere a limitei să treacă mai ușor. Și mai mult mi-a plăcut ideea că dacă facem asta în mod constant îl învățăm pe copil ca, pe măsură ce crește, să își găsească singur alternative când se lovește de diverse limite și să fie mai flexibil.

Când părinții vor înțelege că-și pot lăsa copiii să aibă și să-și exprime dorințele fără a fi nevoiți să le îndeplinească, vor fi liberi să se conecteze la experiența copilului fără a trebui să le nege sentimentele.