Modul de raportare la propriile experiențe are o înrâurire profundă asupra modului în care îți crești și educi copiii.

Sentimentul de siguranță pe care îl resimte copilul în relația de atașament cu părinții este strâns legat de modul în care aceștia din urmă își înțeleg propriile experiențe din copilărie.

Dacă ați avut o copilărie dificilă, dar ați reușit să înțelegeți acele experiențe, nu sunteți condamnați să creați din nou același tip de interacțiune negativă cu propriii dumneavoastră copii. În lipsa unei asemenea înțelegeri de sine, este foarte probabil ca istoria să se repete, deoarece modelele negative se transmit de la o generație la alta.

Părinții se simt blocați în modele comportamentale contraproductive și repetitive care nu îi ajută deloc să găsească drumul spre relațiile de tip formator bazate pe dragoste, pe care le-au avut în vedere la începutul carierei lor de părinți. În absența reflecției, istoria tinde să se repete, iar părinții cad în capcana de a transmite copiilor lor modele nocive din trecut.

Relaționarea emoțională necesită din partea noastră o conștientizare deplină a stării noastre lăuntrice, ca și deschiderea necesară pentru a înțelege și a respecta starea psihică a copilului nostru. Este necesar să privim situația atât din punctul de vedere al copilului, cât și din perspectiva noastră. Când nu suntem conștienți de propriile noastre emoții sau suntem paralizați de probleme reziduale și de reacțiile emoționale cauzate de ele, asta poate fi foarte greu de făcut.

Autoreflecția și înțelegerea proceselor noastre lăuntrice ne îngăduie să alegem dintr-o gamă mai largă de răspunsuri la comportamentul copiilor noștri. Conștientizarea creează posiblitatea alegerii. Când suntem capabili să ne alegem răspunsurile nu suntem sub controlul reacțiilor noastre emoționale care, adesea, nu se află în conectare directă cu copiii noștri: ele sunt reacții exagerate, declanșate mai mult de propria noastră stare emoțională decât de comunicarea emoțională pe care o inițiem cu copiii noștri în prezent.

În fiecare zi ratăm prilejul de stabili conexiuni autentice, deoarece, în loc să ascultăm și să răspundem adecvat copiilor noștri, noi răspundem exclusiv din punctul nostru de vedere, nereușind să intrăm în legătură cu experiența lor. Când copiii noștri ne spun ce cred și ce simt, este important să le respectăm experiența, fie că este sau nu similară cu a noastră. Părinții ar face mai bine să asculte și să înțeleagă experiența copiilor lor, în loc să le spună că ceea ce cred și ce simt nu este valid.

Când părinții vor înțelege că-și pot lăsa copiii să aibă și să-și exprime dorințele fără a fi nevoiți să le îndeplinească, vor fi liberi să se conecteze la experiența copilului fără a trebui să le nege sentimentele.

Când un copil dorește să facă un anumit lucru și părintele nu îi permite respectivul comportament, poate surveni o ruptură care stabilește limite. În momentul stabilirii acestei limite, o asemenea ruptură implică disconfortul emoțional al copilului și un sentiment al pierderii contactului din partea părintelui. Lipsa acordării dintre părinte și copil îl lasă pe acesta din urmă pradă disconfortului. Aceste experiențe de stabilire a limitelor sunt cruciale pentru copil. Ele permit copilului să dezvolte o inhibiție sănătoasă, care îi permite să învețe că ceea ce vrea sau ceea ce face îl pune în pericol sau nu este social acceptabil în cadrul familiei. Când un copil aude „nu”, el are senzația că dorința sau acțiunea lui a fost greșită. Părintele îl poate ajuta să își canalizeze impulsul către ceva social acceptabil sau lipsit de pericole. Cu toate acestea, chiar dacă părintele dă răspunsul cel mai empatic cu putință, copilul poate, totuși, să fie iritat și să insiste în dorințele lui, indiferent de ce spuneți sau ce faceți. Faptul de a-i permite copilului să își consume iritarea fără a încerca să-l forțați sau să îi faceți pe plac îi poate oferi ocazia de a învăța cum să tolereze propriul disconfort emoțional. A-i permite copilului dvs. să-și trăiască emoțiile și a-i da de știre că înțelegeți cât este de dificil să nu obțină ceea ce vrea este cea mai cordială și utilă atitudine pe care o puteți avea față de copilul dvs. în acel moment.

Copiii învață să își controleze comportamentele dezvoltând un ambreiaj emoțional, situat în cortexul prefrontal, care poate să dezactiveze accelerația când intervin frânele și să le redirecționeze interesele în direcții mai acceptabile. Copiii învață că uneori nu au permisiunea să facă ceea ce vor și că trebuie să își redirecționeze energiile.

Copiii care nu au aceste experiențe de stabilire a limitei pot să nu își dezvolte suficient ambreiajul emoțional, care este piatra de temelie a flexibilității în răspuns.  Unul dintre rolurile noastre ca părinți este acela de a încuraja capacitatea copiilor noștri de a echilibra frâna și accelerația, ceea ce le permite să amâne satisfacția si să-și modifice impulsurile. Asta înseamnă că copiii noștri învață să audă „nu”, păstrându-și în același timp moralul ridicat și încrederea în ei înșiși.

Faptul de a stabili limite, de a trasa hotare clare pentru comportamente acceptabile, de a le structura viața, oferă copiilor o serie de experiențe care le permit să aibă sentimentul siguranței și securității. Experimentarea acestor nu-uri esențiale le dă ocazia să își dezvolte capacitatea de autoreglare care le permite să pună frână și să-și redirecționeze energiile în alte direcții. Ambreiajul emoțional al copiilor care nu au avut șansa de a-și dezvolta această autoreglare revelează adesea incapacitatea lor de a se adapta flexibil la mediu. ”Nu”-ul este urmat de un torent de indignare și destructurare psihică, deoarece regiunea lor prefrontală nu poate să pună în funcțiune ambreiajul și să creeze un răspuns flexibil.