Ne-am suit in taxi, spre casă, de la Medlife. Am fost la un control, o răceală încăpățânată, nu foarte grav. Când să plecăm, fetița mea mi-a cerut: “să îl așteptăm și pe tati”, care nu urcase pe locul din față. “Tata nu e cu noi, iubire, e plecat, vine mâine”.

Am întrebat-o: “ți-e dor de tata?”. “Daaa”, mi-a zis, dar nu de complezență, ci din suflet, cu un pic de tristețe. I-am zis că și mie și că abia aștept să vină acasă.

Când tata nu e acasă – și se întâmplă rar – suntem amândouă derutate. Ne lipim mai mult una de alta, ne înțelegem perfect și suferim împreună. Parcă dorul de el ne apropie mai mult.

La doctor a fost impecabil, de obicei nu comentează și respiră, tușește la comandă, stă la măsurat, cântărit, ciocănit cu degetele în burtică, face conversație cu doctorul. De data asta a fost și mai înțelegătoare. Pentru că m-a perceput pe mine stresată, simțindu-mă singură, fără mâna pe care să o strâng, fără privirile complice care mi se întorc.

Când am îmbrăcat-o repede, repede mi-a zis: “Mami, te grăbești, trebuie încet!”. Graba mea era marcată de grijile că trebuie să iau rețeta, să nu uit vreo haină, să trec pe la recepție, să ne oprim la farmacie. Mamă în acțiune. Copiii resimt tot stresul și toate neliniștile din noi.

Ca o paranteză, a fost prima dată când am ajuns la Medlife Favorit, dar cred că mai alegem clinica asta. Sunt două părculețe mici și simpatice în apropiere, unde am stat până aproape s-a înnoptat (unul dintre parcuri este un pic în paragină, dar pentru cei mici contează mai puțin). Am admirat și turnul de apă din zonă, a fost foarte impresionată de el, pentru că îi aduce aminte de turnul lui Rapunzel. Am făcut multe poze, să i le trimitem lui tati.

Seara a trecut repede, pentru că am ajuns târziu acasă. Ne-a prins bine că am rămas în parc, ea și-a consumat energia, eu m-am mai relaxat după serviciu. Ajunse acasă, ne-am distrat, am râs în hohote, a luat zecile de mii de siropuri, am mai râs. Nu am făcut nimic altceva, am stat una cu alta și atât. M-a întrebat iar unde e Hans, personajul soțului meu când ne jucăm de-a Elsa și Ana. Hans nu e acasă, vine mâine. Când l-am sunat, a fugit în celălalt capăt al patului și a refuzat să vorbească cu el.

De obicei tati e cel care încheie seara, cu distracție. Cu el se sustrage de la ora de somn, cu el aleargă și râde, cu el face un haos de jucării prin casă, cu el se luptă, pe el se cațără. În timp ce eu strig cu disperare că e timpul să dormim.

S-a așezat în pat și am stins lumina. M-a rugat să las ușa deschisă la cameră, să intre lumina de pe hol – nu cere asta de obicei. Ritualul este să îl cheme pe tati să stea un pic pe perna ei. Acum a refuzat să își lase perna jos și a insistat să rămână în fund, rezemată.

M-a întrebat din nou unde e tati și mi-a cerut să mergem la el, chiar atunci. “Nu avem cum, iubire, tati e departe”. Am rugat-o să ne întindem pe pernă, a insistat să rămână rezemată. A stat așa, câteva minute, fără să zică nimic. Apoi mi-a cerut să o mângâi pe mâini și picioare. Și a adormit instant. În fund. Frântă, cu dor de tati în suflet.