Nu am doi copii. Și puțin probabil că o să am. Dar am o soră. Cu care mă împac bine și mă cert tare. Când eram mici ne băteam, ne păruiam, ne zgâriam și apoi ne iubeam. Mama era terminată când aveam conflicte agresive, iar nouă nu ne păsa decât de noi. Recunosc că de multe ori am câștigat aceste lupte pentru că eram mai mică. Și recunosc că nu întotdeauna cei mai mici sunt mai nevinovați și mai năpăstuiți și mai vulnerabili. Cunosc și sentimentul de a ieși victorios dintr-o luptă în care s-au împărțit lovituri echitabil, dar și de a pleca cu coada între picioare.

Nu dețin eu soluția potrivită de a rezolva cearta dintre doi frați. Însă am găsit-o la Laura Markham, pe care am urmărit-o recent într-o conferință online pentru părinți. Îmi plac momentele când am revelația că ceea ce aud e atât de simplu și logic și ca e the right way.

Soluționarea conflictului nu constă în a găsi vinovați și a-i pedespi

Când frații se ceartă, e important ca părintele să nu ia partea nimănui în conflict. Chiar dacă, aparent, unul dintre ei este cel care nu procedează corect. Subliniez aparent, pentru că părintele evaluează situația așa cum se prezintă la momentul respectiv și nu știe ce a fost între frați cu câteva ore sau o zi mai devreme. Nu cunoaște contextul și ar fi bine să nu dea dreptate niciunei părți.

Și chiar dacă, în mod constant, unul dintre copii generează constant conflictele, trebuie să vedem dincolo de gesturile sale. Agresivitatea sa ascunde durere, frică, dezamăgire, nevoia de a ști că este iubit. Iar rolul părintelui este să îl ajute să își exprime emoțiile și să se vindece, nu să îl eticheteze ca fiind rău sau neascultător, să îl critice sau să îl pedepsească pentru comportamentul lui, o măsură care face mai mult rău și nu e viabilă pe termen lung.

Când părintele declară că doar unul dintre frați este vinovat de conflict, celălat, cumva protejat de cuvintele părintelui, câștigă. E triumfător în fața părintelui și a fratelui său, în sufletul părintelui. Laura Markham spune că, pentru copii, situația se rezumă, simplu, la “pe mine mă iubește mai mult” / “pe mine mă iubește mai puțin”.

Ambii copii care se ceartă suferă, spună Laura Markham. Părintele trebuie să îi liniștească pe amândoi. Am identificat două premise ale rezolvării unui conflict: 1/ părintele trebuie să fie el calm, pentru a gestiona situația corespunzător și 2/ rolul părintelui nu e să găsească vinovatul.

Când asistă la un conflict în care este clar că e cazul să intervină, părintele trebuie să se rezume la a relata ce vede, este doar un ”traducător” al situației: ”văd că sunteți supărați pentru că…. ”/ ”ești foarte supărat pentru că sora ta / fratele tău a făcut x lucru”… Părintele nu trebuie să judece sau să lase impresia că aprobă ce se întâmplă și să critice copiii. Laura Markham spune că părintele nici măcar nu are neapărat nevoie să știe ce s-a întâmplat (pretextul conflictului).

Să spunem că fratele i-a dărâmat, cu agresivitate, jucăriile sorei mai mici. Și poate că a și lovit-o. Ea plânge. Laura Markham spune că în astfel de situații mama trebuie să vindece prima dată copilul care plânge și/sau care suferă fizic, după care să se îndrepte spre rana emoțională a celuilalt. Cu amândoi copiii procesul e similar – părintele relatează neutru faptele și exprimă emoțiile copilului, fără să judece.

Copiii, de cele mai multe ori, se exprimă cu mânie, cu nervi (indiferent în ce poziție sunt în conflict): ”îl urăsc!” – în acest context trebuie să avem în vedere că ura nu este un sentiment, ci este doar poziția pe care o adoptă copiii în conflict, expresia mâniei lor în acel moment (la vârste mai mici poate fi ”nu mă mai joc cu el niciodată”). Mama poate spune: ”te înțeleg că spui că îl urăști, pentru că ești foarte supărată. Te jucai cu jucăriile și ți-a dărâmat tot” – încă o dată, părintele nu judecă, doar exprimă ce simte copilul și inițiază un dialog prin care acesta poate să se descarce emoțional.

Când primul copil se calmează, mama poate să se îndrepte spre celălat copil. În cazul în care copiii sunt fizic unul lângă altul, mama poate să se apropie de ei, punând câte o mână pe umărul fiecăruia – cu blândețe, nu cu autoritate. Rolul părintelui este să se conecteze, nu să corecteze, să facă morală.

Cu al doilea copil, mama parcurge același drum, al înțelegerii – ”probabil că ai fost tare supărat dacă ai distrus jucăriile sorei tale”. Mama îi arată copilului că înțelege că în spatele supărării a stat un motiv (nici nu contează dacă a fost întemeiat sau nu). ”Cred că ai fost tare supărat. Spune-mi ce te-a supărat.” Părintele nu trebuie să se ducă înspre copil cu intenția de a îi da o lecție copilului, de a-l interoga agresiv, ci de a se conecta cu acesta. Deja, după discuția cu primul dintre frați, părintele este mai calm și asta ajută. Când copilul nu se simte atacat, ci încurajat să se exprime, cel mai probabil discuția îl va face să plângă sau să lase garda jos, pentru că, asa cum spuneam, în spatele agresivității lui este o suferință sau o frică. Când copilul spune ce simte, când își exprimă emoțiile și când părintele îl încurajează, suferința sa deja se diminuează și se vindecă de răni. Copilul începe să simtă că îi pare rău. ”Știu că ai fost supărat, dar știi că nu e ok să o lovești pe sora ta. Ea a suferit mult. Și știi că te iubește. Hai să găsim o soluție să fie mai bine pentru amândoi/ Ce ai putea să faci să se simtă mai bine?”. Dacă a trecut prin tot acest proces, copilul poate veni cu cea mai la îndemână soluție, să își ceară scuze (scuzele nu trebuie forțate). Laura Markham spune că este posibil ca fratele să continue să fie refractar, mai ales în cazul copiilor care nu sunt obișnuiți să fie încurajați să vorbească despre ce simt, iar părintele trebuie să aibă răbdare și să fie consecvent în abordarea conflictelor.

Abordarea Laurei Markham mi se pare minunată din perspectiva acceptării sentimentelor copiilor, e o lecție extraordinară de conectare cu copiii și un exemplu minunat ce ilustrează că abordarea cu calm a unei situații face minuni, în timp ce nervii părintelui nu rezolvă problema cu adevărat, ci, din contră, poate să facă mai mult rău. Și e, încă o dată, un studiu de caz despre cum putem să ieșim din tiparele moștenite.