O învăț pe fetița mea să spună ”am aproape 3 ani”, dacă o întreabă cineva câți ani are. Pentru că o mai despart doar câteva luni până la 3, e mare, mare, mare fata mea.

E lung și frumos drumul de la două degete ridicate la două degete strânse bine în palmă. A început cu multe ”nu”-uri îndârjite, din orice și din nimic. Îmi aduc și acum aminte primele refuzuri, doar de dragul de a se opune. A continuat cu strigăte nervoase, aruncate cu fața întoarsă de la noi, cu mânuțele strânse la piept: lasă-mă, nu mai veni după mine, nu mă ajuta, fac eu, vreau eu, nu am nevoie de tine, pot și singură. Și, ca tabloul să fie complet, au urmat: nu pot să fac, dar vreau să fac singură, nu mă ajuta, îmi dau seama că nu pot singură și devin un vulcan, izbucnind nervos. Și, inevitabil, tantrumurile.

Îmi amintesc perfect cele 15 minute în care s-a chinuit plângând de nervi să își încheie catarama de la pantofiorul roz și cum a cedat epuizată, nereușind. Rețin exact cu ce iritare îi reproșa soțului meu că o ajuta să se cațere, deși, evident, nu putea singură, din cauza înălțimii. Și îi văd clar satisfacția că a ajuns singură în patul prea înalt, urcând mai întâi pe scaunul pe care i l-am adus special, să fie acolo, pentru ea.

Acum toate astea sunt din alte vremuri. Mai are nervi, se irită când nu o lăsăm să facă ceva singură, mai apare și câte un tantrum, mai ales dacă e obosită sau a avut o supărare pe care o ține captivă în suflet. Acum, crizele de nervi sunt parte din viața noastră, natural, așa cum sunt și zâmbetele, glumele, hârjonelile. Le înțelegem mai bine sensul, le acceptăm mai ușor, pe ea nu o mai consumă atât, sunt mai rare, trec mai repede.

Dacă la 2 ani voia să facă lucruri singură și nu putea, acum în multe situații este doar o problemă de curaj, de luarea deciziei, de a-i veni ideea să mai încerce ceva. ”Trebuie să mai exersez pe bicicletă”, ”Nu mai vreau lapte din biberon, sunt mare”, ”Sunt curajoasă”, ”Mă descalț singură”, ”Mă dezbrac singură”. Și apoi lucrurile se întâmplă.

Uneori mă surprinde că își ia o carte din bibliotecă și se așază în pat, să citească. Nu are nevoie de nimeni în momentele alea. Sau mă cheamă să ne jucăm împreună și la un moment dat nu mă mai bagă în seamă, se joacă ea cum știe, vorbește ea pentru figurine, ajunge să mă ignore. Mă simt în plus, îmi e clar că nu mai are nevoie de mine, îi e suficient să fie cu jocurile ei inventate. O întreb dacă pot să citesc din cartea mea în timp ce ea are nu știu ce activitate și îmi răspunde simplu ”da”, unde altă dată ar fi răspuns ferm ”nu”, disperată să nu îi răpesc vreo secundă din atenția pentru ea. Seara stăm și povestim mult, îi spun, pe înțelesul ei, ce am făcut la serviciu, despre ce mănâncă peștii mici, mici, mici și cei mari, mari, mari, ne amintim întâmplări de peste zi, îi explic cum funcționează corpul, ce face stomacul, de ce ne trebuie plămânii, și mă îndeamnă, cu vorbe și cu ochi curioși, ”mai povestește”. Dacă aș ști, cred că aș putea să îi demonstrez și teorema lui Pitagora și m-ar asculta fără să clipească (oricum, aș intra pe teritoriul soțului meu, care abia o așteaptă să crească, cred că i-a pus deoparte un caiet și un creion mecanic). Mă preocup de câte o treabă prin casă și ea își găsește activități. Apoi vin și mă simt în plus, o întreb dacă pot să stau lângă ea și se bucură, uneori mă invită în jocul ei, alteori își continuă activitatea și parcă nu mă mai vede. Desigur, momentele astea nu țin ore. Nu m-am apucat încă de chestii complicate, care durează mult, pentru că știu că nu ar avea răbdare și ar trebui să mă întrerup de prea multe ori până la final. Dar am timp să mai schimb o vorbă cu soțul meu și în timpul zilei, nu doar la ore târzii în noapte, și asta este priceless.

A crescut fata noastră. Face singură lucruri, ia decizii, are păreri. I le respect cât pot de mult. Mă autoeduc și mă controlez să o las cât mai liberă. Să nu îi pun limite aiurea, absurd (pfff, asta e greu). Să o las să se bucure de faptul că poate singură și că, dacă nu poate, încearcă singură. Așa cum se descurcă ea, la aproape 3 ani. E important să aibă încredere că mama și tata îi sunt alături atunci când nu îi mai iese. Fără să o criticăm, fără să o judecăm, doar să o înțelegem și, dacă e cazul, să o sprijinim.

E mare fata noastră. Are deja timpul ei, doar al ei. Și eu încep să învăț cum să fiu mai mult fără ea, când sunt cu ea.