Nu sunt fotogenică, urăsc să mă văd în poze și mi se pare mai frumos să fac poze decât să râd forțat la o poză. Întotdeauna mi s-a părut că cele mai frumoase fotografii în care apar sunt cele făcute când nu eram atentă. Am una de la vreo 23 de ani, semnată de un fotograf profesionist, eram în redacția unui ziar și vorbeam cu o colegă. Este făcută pe film și imprimată pe hârtie, potrivit vremurilor. Eram tânără, îndrăzneață și fericită. Mă uit la poza aia cu tristețe și nostalgie, pentru că știu că nu o să mai fiu niciodată așa. Nu am trăit nu știu ce tragedii, pur și simplu am trăit. Și, deși cu trecerea anilor sunt mai blândă, mai calmă, mai matură, sunt mai posacă, mai circumspectă, mai neîncrezătoare în bunele intenții.
Ca o paranteză, mereu când văd poza aia îmi aduc aminte că în prima mea zi la serviciul respectiv m-am certat cu redactorul șef, om cu vreo 20 și ceva de ani mai în vârstă. Pe niște chestii de principii jurnalistice. Așa de naivă și îndrăzneață eram! Dar probabil și-a râs în barbă și m-a luat cum eram, prea tânără să înțeleg că există principii stricte și viața.

În telefonul meu nu am prea multe poze cu mine. Câteva selfie-uri făcute împreună cu fetița mea și atât. Uneori, rar, îmi place să iau telefonul soțului și să mă uit la fotografiile pe care le are el cu fetița noastră. Pentru că sunt alte momente, de multe ori suprinse în timp ce sunt doar ei doi acasă. În plus, el a păstrat în telefon amintiri de când ea era foarte mică, în timp ce la mine primele imagini în ordine cronologică sunt de cel mult acum o lună. Așa că rămân cu ochii în telefonul lui, derulând la nesfârșit. Surpriză, în unele dintre pozele lui, m-am descoperit și pe mine.

Am avut un șoc să constat ce mult m-am schimbat în ultimii aproape doi ani. Cum zâmbetul din privire s-a diluat și s-a diluat. Până aproape a dispărut. Parcă am îmbătrânit cu ani, mulți ani. Soțul meu îmi spune că sunt obosită. Da, mă simt obosită. Primul semnal de alarmă l-am avut acum câteva zile când m-am simțit rău fără un motiv anume. Știu foarte bine de ce sunt obosită. Și tristă. Și derutată. De ce nu mai zâmbesc. De ce de multe ori nu mai simt nevoia să văd oameni. De ce de prea multe ori nu mai cred în nimeni și nimic. [Conștientizez și știu cauza. Măcar sunt pe drumul cel bun, nu?]

În ultimele două luni am reușit să dorm mai mult. Dar nu sunt mai fericită. Și nu sunt mai odihnită.
Mă frământ acum că din cauză că dorm nu mai am timp să scriu aici. Am zeci de idei care mi se învârt în cap. Zeci de articole nescrise. Altele – începute.
Din cauză că dorm mai mult nu am timp să stau cu soțul meu. Cum prind o seară în care nu adorm devreme mă bucur ca un copil care stă o jumătate de oră mai târziu în serile de vacanță. Abia aștept să disecăm împreună firul în patru. Suntem atât de mult acordați unul la altul în momentele alea…
Din cauză că dorm mai mult nu apuc să mai citesc. Am două cărți începute și altele trei pe care de-abia aștept să le citesc. Mă uit la ele în bibliotecă și nici nu îndrăznesc să le răsfoiesc în trecere, să nu găsesc vreun paragraf interesant la care să îmi rămână gândul.
Din cauză că dorm prea mult, nu am când să răspund la emailuri, să plătesc facturile, să mai spăl un vas, să pun un braț de haine la spălat.

Nu știu de ce scriu asta acum… Poate pentru că ieri am împlinit 40 de ani. Și să mor eu dacă 40 is the new 30… 40 is 40! 🙁

Poate scriu despre asta acum să mă forțez să fac o promisiune că voi face mai mult pentru mine, mai mult din ce îmi doresc, mai mult din ce visez (cu riscul de a dormi mai puțin). Că voi zâmbi din nou cu sufletul. Că voi încerca să redevin eu. Că poate o să reușesc să îmi găsesc echilibrul pierdut. Că voi fi din nou puternică. Pentru mine, pentru copilul meu, pentru soțul meu. Fiecare dintre noi merită măcar un zâmbet mai mult.