Pe 18 mai m-am reapucat de alergat. Nu era nici luni, nici început de lună, de nimic. Într-o joi, la 17 zile de la ziua mea, la ora 9.06. Așa sunt eu, declicurile nu se fac la comandă, dar, cumva, reușesc să le generez, nu aș spune că se produc într-un târziu, pentru unele lucuri nu e prea târziu.

Am reușit să ies la alergat o dată la două zile, nu sunt la viteza pe care o lăsasem acum vreo patru ani și nici la distanța pe care o alergam de încălzire atunci. Cu siguranță, lipsa de antrenament și kilogramele în plus au o vină. În plus, atunci am progresat neașteptat de repede pentru că făceam mișcare de mai multe feluri.

Nu mă grăbesc. Lucrez la respirație, la postură, mai insist pe viteză, mai cresc un pic distanța. Apoi am să introduc și greutățile – deocamdată sunt beteagă de o mână care se resimte puternic de la dus 16 kilograme de copil în brațe. Mai am și această burtă ca de 4 luni, care se cheamă diastasis și care mă ține un pic în loc. Deși am citit intens despre diastasis, încă nu știu de unde să o apuc, nu sunt deloc convinsă că exercițiile ușoare de postură sunt singura soluție, pentru mine e clar că nu sunt o rezolvare. Numai gândul la ele mă plictisește teribil. Nu sunt genul Pilates, I need some action.

Alerg și sunt fericită.

Simt mirosul orașului – mi-am reamintit mirosul fiecărei zone din perimetrul pe care îl parcurg. Am uitat cât de tare se accentuează simțurile când alergi.

Sunt momente când nu e nimic în fața mea, doar drum. Preț de o secundă – două închid ochii. Doar alerg în ritmul muzicii. Atât.

E minunat să descoperi ce memorie are corpul. După primii pași mi-am reamintit ritmul respirației, cadența pașilor, am simțit că sunt din ce în ce mai aproape de stilul meu, pe care îl îngrămădisem undeva în minte și nu m-am mai gândit la el, de nervi, de frustrare, de tristețe.

Mi-am adus aminte că am mușchi în tot corpul. Că am plămâni. Că trebuie să îmi dozez efortul. În sfârșit sunt conștientă că am un corp cu care trebuie să fiu în armonie. Până acum a fost corpul meu pe care nu îl mai iubeam și punct. Am început deja să mă simt mai în formă, cu mult mai mult tonus.

Ascult muzică. Mda, e cam veche, nu am apucat să mai iau melodii interesante și dinamice, preferații mei au mai îmbătrânit și cam stau pe bară, dar am un timp al meu în care ascult muzică.

Mă deconectez total. Am mai avut tentative să alerg când fata mea era mică. Eram cu gândul la ea continuu – doarme, nu doarme, plânge, vrea ceva, mă vrea pe mine. Acum știu că e mai independentă și reușesc și eu să fiu la fel, în raport cu ea.

Mănânc mai sănătos. Avantajul sportului este că te determină să fii mai atent la ce mănânci. Încă mănânc haotic și știu că nu e bine, dar încerc să scap de tot de dulciuri (nu de tot de zahăr), de pâine, de sucuri. Nu am fost niciodată o extremistă în ce privește alimentația, cred că sunt câteva principii de bază care trebuie respectate și, dacă faci constant mișcare, e ok, nu e nevoie de vreo dieta minune sau chinuitoare.

E începutul și e un început bun.