Nu vreau să mor.
De ce au murit părinții?
De ce e mort?
De ce a rămas singur?

Nu trece zi, de ceva vreme încoace, să nu vorbim despre moarte. Pare subiectul care o interesează cel mai mult. Știam că se apropie ziua asta, mai are atât de puțin și face trei ani. Și eram pregătită cu ceva răspunsuri.

Să vorbim despre moarte e la fel de intens pentru mine cum e pentru ea. Eu am evitat subiectul cât am putut în cei 40 de ani- nu am fost la nicio înmormântare – și probabil asta mă face să mă gândesc la moarte cu o strângere de inimă. Cu ea încerc să tratez subiectul cât se poate de normal, să îi las de înțeles că moartea este parte din viața noastră. Îi explic fără să o încarc emoțional, destul de tehnic și simplist. Explicându-i ei, cred că găsesc și eu calea de a o accepta mai ușor.

Totul a început cu vreo două luni în urmă când a murit vecina noastră, doamna Angela. Singură fiind, venea uneori la noi să se bucure de fetița noastră, să îi dea (prea multe) bomboane, să mai schimbe o vorbă cu noi și să plângă, suferind de lipsa soțului, care a murit cu un an în urmă. Fetița mea a aflat indirect că vecina noastră a murit, auzind discuția dintre mine și soțul meu. Nu discutasem despre moarte până atunci și nu credeam că realizează prea bine ce înseamnă. De aceea, nu am considerat necesar să intru în detalii despre asta. Însă ea a simțit nevoia. Prin joacă. Brusc, moartea a apărut în jocul ei cu păpuși. A devenit mult mai nervoasă. Am înțeles că ar fi bine să stăm de vorbă. Să îi explicăm că doamna Angela a murit și nu se mai întoarce. Și că noi suntem lângă ea și mai avem încă multe momente împreună. Că e normal să se simtă agitată, că și noi suntem, și nouă ne lipsește. Discuția asta a fost balsam pentru suflet. S-a liniștit.

Dar moartea a revenit de atunci constant în conversațiile noastre. Cu naturalețe, își amintea că doamna Angela a murit. Apoi a început să mă întrebe de ce a murit. Am vorbit despre bătrânețe, despre faptul că toți oamenii mor, în general când sunt bătrâni, i-am reamintit că noi mai avem multe momente împreună. Chiar și ieri, trecând prin dreptul ușii ei, m-a întrebat, pentru a n-a oară, de ce a murit. I-am zis că și eu mă gândesc la ea când văd ușa de la intrare. Am vorbit din nou despre bătrânețe, despre inima care nu mai bate.

Subiectul nu este nici pe departe închis. Pentru că săptămâna trecută a văzut Pete și dragonul, un film despre un băiețel ai cărui părinți mor în accident de mașină. A cerut să revadă începutul filmului, cu scena accidentului, de nenumărate ori. A cerut să ne jucăm, ea să fie fata din film, eu – Pete. Și m-a întrebat unde sunt părinții mei, de ce nu mai sunt, cum au murit, de ce s-au răsturnat cu mașina, din nou de ce au murit, unde sunt și iar, și iar. I-am răspuns la toate întrebările. Fără bullshit. Sincer.

Părea că asimilează fără să fie prea bulversată. Până în ziua în care am ajuns mai târziu acasă de la serviciu. Abia am reușit să relaționez cu ea. A doua zi – la fel. Tensionată, nervoasă, încrâncenată. Nu îi convenea nimic, făcea crize din orice. În seara respectivă îmi ceruse iar să vadă Pete și dragonul, dar, ca niciodată, m-a rugat să trec peste scena morții. Noaptea a dormit agitată și s-a trezit țipând, plângând, făcând o criză de nervi cu o agresivitate pe care nu îmi aduc aminte să o fi văzut la ea. Am pus cap la cap totul și mi-am dat seama că îi era frică. Să nu ne piardă și să rămână singură. Frică declanșată de întârzierea mea. I-am zis iar și iar că suntem cu ea, că nu e singură, că plec la serviciu și mă întorc, că mă gândesc la ea, că mergem în mașină cu atenție, că ne punem centurile etc etc. S-a calmat și teama i-a mai dispărut. Nu mai este așa nervoasă, dar încă o simt tensionată. Probabil îi va mai lua ceva timp să treacă peste teama asta. Nu va fi singură, vom fi lângă ea. Cu fiecare criză de nervi suntem mai calmi, mai aproape de ea. Continuăm să îi explicăm că suntem lângă ea, că e în siguranță cu noi, că o iubim, că ne întoarcem mereu și mereu la ea.

Între timp se vindecă și ea, prin puterile ei. A devenit mai fascinată de insectele moarte. Acum câteva zile a văzut un țânțar. ”Vreau să-l muresc”, a zis. Cred că experimentează cu ”morțile mici” ca să treacă peste fricile mari.