Multe supărări i se întâmplă fetei mele în timpul zilei. Nu vrea rochia cu albastru, nu îi place un cuvânt pe care i l-am spus, s-a împiedicat în timp ce alerga cu entuziasm, leagănul e ocupat, nu vrea să împartă o jucărie, nu are chef să bea cu paiul ales de mine și lista poate continua. Manifestările sunt la fel de variate ca motivele și nu au nicio relație directă cu acestea. Acum poate să fie doar o remarcă scurtă, mai târziu, pentru același motiv, apare ditamai criza. Văd o gamă variată: când spatele lăsat în jos, guriță cu botic și mâini strânse la piept, când bătăi din picior nervoase, când priviri aruncate cu furie printre replici ferme “nu vreau să vii!”, când lacrimi pline de suferință și mâini care se agață strâns – strâns de gâtul meu.

Recunosc, uneori mi se pare, în suferința ei, extrem de simpatică. Motivele pot fi chiar haioase, privind de la înălțimea vieții de adult. Dar nu i le iau în râs. Îi tratez suferința la
modul serios. Pentru ea, care trăiește în lumea lui acum și a emoțiilor greu de controlat, chiar e o chestiune importantă.

Asta face ca supărările să treacă ca ploile de vară. Se face repede soare și cald. Fără urme de resentimente.

Nu îi reproșez niciodată că e supărată. Nu îi zic că nu e bine să se enerveze. Nu îi arunc în față că ăsta nu e un comportament ok, că e mare și e cazul să înceteze cu figurile. Din contră.

După ce se calmează, îi spun că e normal să se enerveze tare câteodată. Și că tuturor ni se întâmplă să ne supărăm și să ne enervăm. Dacă a plâns, îi explic că lacrimile o ajută să îi treacă mai repede supărarea. Vreau să știe că emoțiile astea sunt normale și că nu are de ce să se simtă vinovată că le are. Îi spun că va fi din ce în ce mai ușor pe măsură ce va crește și că eu o iubesc mereu, când e veselă sau supărată, nervoasă sau fericită. Că nu mă supăr niciodată pe ea și că sunt lângă ea să o țin în brațe oricând are nevoie.

“Debrief”-ul ăsta nu durează mult, dar mi se pare important să trecem prin el, într-o formă adaptată situației, mai pe scurt sau insistat, până mă asigur că ea e ok. Când suntem pe afară sau cu alte persoane, se poate întâmpla să nu avem timpul sau dispoziția, dar am grijă să reiau subiectul când se ivește momentul. Dacă văd că supărările trec repede, nu are rost să vin cu explicații, aș face din țânțar armăsar.

De ceva timp mai am o tehnică, care ei îi place la nebunie. Înainte de culcare, când stăm la povești nesfârșite, pentru că ea nu are chef de dormit, ne gândim la ce i-a plăcut și ce nu i-a plăcut în timpul zilei. Dacă ziua ne-am petrecut-o împreună, știu bine ce și ce. Altfel, încerc să aflu de la ea, e și o modalitate bună de a descoperi ce a mai făcut în timpul zilei. Îi place mult și îmi cere ea să trecem la maniera asta prin momentele zilei. Am constatat că preferă să se concentreze mai mult pe ce nu i-a plăcut, dar eu o încurajez să nu lăsăm deoparte momentele pozitive.

Când discutăm despre ce nu ne place, o văd cum retrăiește momentele. Acum putem să insistăm asupra lor – de ce, cum, ce, cum altfel etc. etc. Se vindecă de ele.

3 lucuri sunt importante pentru vindecarea supărărilor:

– le vedem cu adevărat: nu le minimizăm, nu le luăm în râs, nu le ignorăm.
– le acceptăm: le prezentăm ca parte a tabloului complex al emoțiilor, îi dăm de înțeles copilului că suntem lângă el, inclusiv în aceste momente
– le înțelegem: discutăm despre supărările importante, mari, scoatem lecția și morala din ele, pe înțelesul copilului

Mai urmează un pas important, scriu curând despre asta – ce punem în locul supărării.