Zilele astea soțul meu a revoluționat bucătăria. Și bine, și rău – mi- a aruncat din căni (și nimeni nu se ia de cănile și de pernele mele.. bine, în afară de el, că e mai mare și mai puternic). Dar mi-am dat seama ce haos e în casă și câte lucruri inutile păstrăm. Asta e pentru când vom merge nu știu unde. Asta pentru când fac quiche (nu sunt genul obsedată de quiche, am făcut unul în 15 ani, dar întotdeauna am avut o fascinație pentru cum sună quiche lorraine). Punga asta e de la Next, nu-mi vine să o arunc. Cutia asta e pentru când va merge la grădiniță. Pentru facultate nu avem nimic? mă întreabă pe bună dreptate soțul meu.

Asta e doar bucătăria. Mai avem câteva locuri bune de depozitat prin casă. Problema e că toate mi-au trebuit, îmi trebuie sau îmi vor trebui la un moment dat. Așadar, nimic nu e inutil. Am și momente în care îmi vine să le pun pe toate într-un sac mare și să le arunc, ferm convinsă că nu o să îmi lipsească nimic în următoarea perioadă. Dar, în general, scanez rapid totul și îmi dau seama că dacă mă apuc de curățenie radicală voi sfârși cu o punguță mică de aruncat la gunoi. Cea mai urâtă punguță din colecție (să ridice mâna cine nu are o colecție de punguțe drăguțe de la magazine). Așa că închei subiectul ”trebuie să fac ordine” și mă mai uit la cât de bine se mai simte lumea pe Facebook.

Acum mulți ani, când l-am cunoscut pe soțul meu, nu eram cea mai obsedată de curățenie (altfel nu mă îndrăgosteam de el, și nici el de mine). Dar aveam câteva fixuri, pe care mi le-am cultivat de-a lungul timpului. De când sunt mamă m-am vindecat de ele. Am rămas doar cu câteva răbufniri. Am purtat o confruntare dureroasă cu nevoia mea de ordine în câmpul vizual, am crezut la un moment dat că reușesc să înving, dar am sfârșit umilită. Acum, de exemplu, strâng toate nimicurile de aruncat care zac prin casă în loc să fie în gunoi (sticle goale, hârtii și hârtiuțe, ambalaje diverse etc) și mereu rămâne ceva nearuncat. Pur și simplu nu le mai văd, privirea mea a devenit imună. Ca să nu mai spun că îl mai bombăn pe soțul meu că le lasă aiurea și apoi constat că jumătate din lucrurile rămase la întâmplare sunt acolo din cauza mea.

Mi-am adaptat standardele la noua ordine. Nu mai gândesc: se văd scame pe covor, ci verific care este densitatea de scame pe covor. Sunt jucării prin toată casa? Nu le mai strâng pe cele preferate, oricum reapar. E haos în dulap? Nu am timp de ordine, decât să rămân cu dulapul răsturnat în mijlocul casei pentru că fata nu mai are răbdare să mă aștepte și face o criză (da, am muuulte haine), mai bine pun la îndemână, pe categorii, doar hainele de sezon; nu mai contează dacă celelalte sunt amestecate, oricum nu le bagă nimeni în seamă câteva luni. Am atâtea alte multe lucruri de făcut încât ordinea e un moft. Recent m-am surprins comentând, căutând niște pastile prin sertarul în care tocmai aranjasem totul impecabil, cu multă mândrie: fuck, am făcut curat, nu mai găsesc nimic în sertarul ăsta. Iar când ai nevoie de o pastilă, de obicei ai o urgență.

Mă uit intrigată la casele oamenilor cu bucătării impecabile. Cârpele stau pe bara de la cuptor, nu ca la mine, înșirate pe masă, pe bufet, pe scaun. Dulapurile sunt de un alb impecabil, ale mele au numai urme de degete și degețele. Geamurile sunt atât de clare de parcă nu ar fi, iar la mine și când sunt proaspăt șterse sunt cu urme. Nu vezi mărunțișuri aruncate pe rafturi. Oare unde își țin oamenii ăștia tokenul de la bancă, monedele scoase din buzunare, cheile, pastilele pentru dureri de cap (da, când ești obosit te doare capul des), jucăriile mici ale copiilor, sarea, paharul de apă, hârtiuțele pe care își notează chestii importante pe care nu le mai citesc niciodată și alte chestii vitale? Și as putea să pun pariu că dacă deschizi dulapurile nu îți cade nimic în cap, chiar nu sunt ascunse pe grabă acolo, ca să arate poza bine, totul e aranjat la dungă.

Îmi e clar, casa mea nu va fi așa. Dacă mă gândesc bine, nu îmi doresc să fie așa decât dacă ar exista cineva care să îmi facă ordine zi de zi (imposibil, nu sunt VIP) sau dacă nu ar fi locuită. Casa mea e cu copil și cu doi părinți pentru care e mai important să se simtă bine și, cel mai important, să se simtă bine unul cu altul. Până la urmă nu ne amintim de cel mai mișto dat cu aspiratorul sau de cea mai grozavă cârpă de șters praful, ci de zilele noastre cu cei dragi.

P.S.
1. Dăm cu aspiratorul, ștergem praful, spălăm vasele, dar nu chiar în fiecare zi. Aragazul îl spălăm zilnic, acum, cât e nou.
2. Am și amintiri frumoase legate de curățenie, când fata mea era mică-mică și ștergea praful pe mobilă cu seriozitate și sârg, de menajeră în prima zi.
3. Postul ăsta mi-a adus aminte de imaginea de mai sus, pe care am surprins-o in Amsterdam, domnul acesta elegant stătea pe o barcă într-un haos total, îmbrăcat elegant, citind relaxat un ziar.