Sunt 3 ani de când am descoperit că stilul de parenting – de la liniile mari, la cele mai fine nuanțe – este definitoriu pentru echilibrul emoțional al copiilor. Sunt 3 ani de când mă preocup constant să mă eliberez de comportamente preformatate, de moșteniri familiale și culturale, de prejudecăți și de complexe, pentru a fi cu adevărat lângă copilul meu și pentru a crește influența pozitivă pe care o am asupra lui.

Până să nasc, eram ferm convinsă că știu ce am de făcut. Am crescut într-o familie echilibrată, fără traume majore, oamenii spun despre mine că sunt puternică și optimistă. Am auzit de multe ori, în copilărie, “ce aș vrea să am și eu părinți ca ai tăi”. Credeam că știu balanța perfectă între a fi blând și a fi autoritar.

Nimic nu mi-ar fi demontat convingerea asta, dacă, la puțin timp după ce am născut, nu mi-aș fi dorit să descopăr mai mult despre cum să răspund la nevoile copilului meu, un bebeluș alert, căruia nu îi plăcea să adoarmă și la care mai nimic nu funcționa. Plângea nervos (colici, dar nu dureri de burtică), aparent fără motiv. Iar eu mă simțeam neputincioasă și mă apuca disperarea când știam că vine seara și o luăm de la capăt. Atunci am descoperit că ce e în cărțile de parenting nu se suprapunea complet peste ce știam eu.

Revelația mea poartă două nume: Aletha Solter și Janet Lansbury. De atunci am tot citit diverse cărți si site-uri și mi-am cristalizat un stil de parenting care mi-a dat încredere că sunt pe un drum bun. Nu m-am mai simțit neajutorată și fără soluții.

Încă citesc, cam tot ce are în spate studii, referințe și review-uri bune. Cred în insight-urile psihologilor care au lucrat și lucrează cu copiii, inclusiv cu cazurile dificile, la care se adaugă experiența lor ca părinți – se întâmplă chiar să aibă copii majori sau să fie și bunici. Mulți psihologi au pregătire de specialitate (child development există ca specializare în afară), unii dintre ei au trăit experiența benefică a interacțiunii directe cu nume de referință în domeniul psihologiei copilului. Cred în parenting. Cred că e nevoie să vorbim despre asta.

Parentingul nu e un concept nou, sunt teorii care datează de la începutul secolului 20. Și cred că înainte să blamăm parentingul modern e bine să aflăm și ce spune – dacă ne uităm pe stradă și analizăm cum sunt copiii în ziua de azi nu înseamnă că știm ceva despre ce scrie în cărțile de parenting. Ce e pe stradă reflectă mai degrabă obiceiuri moștenite și o adaptare nefericită a acestor metode la societatea post comunistă (nu cred că am depășit încă etapa asta) și la copiii secolului 21, decât să ilustreze ce scrie în cărțile de parenting.

Trăind în bula noastră de social media avem impresia că toată țara a făcut o obsesie din parenting. La fel credeau și americanii că Trump nu o să ajungă președinte. Să nu uităm că încă suntem în topul european în ce privește consumul TV, cu formate de emisiuni care promovează tot ce e artificial și de prost gust. Inclusiv celebrele concursuri de talente pe care o țară întreagă le urmărește cu sufletul la gură sunt un teratru ieftin, despre care multă lume se amăgește justificativ că e autentic.

Nu văd să existe o masă critică pentru lecturile de parenting. Cred că e important să existe educație pe zona asta, intuiția nu e suficientă. Aud frecvent ideea că ce scrie la carte nu e valabil pentru toți copiii. Eu cred că metodele de parenting cu blândețe, respectul, empatia, petrecerea unui timp dedicat cu copilul, înțelegerea nevoilor, stabilirea limitelor fără autoritate excesivă, dezvoltarea limbajului prin citirea cărților de către părinte, cu voce tare, cu explicații suplimentare, eliberarea de stres prin joc etc etc etc sunt metode universale, funcționează cu toți părinții și toți copiii din lume, din familii normale (aici preiau recomadarea Alethei Solter – copiii cu traume majore au nevoie de îndrumare specială).

Să ne uităm și la faptul că parentingul s-a mai schimbat în ultimii ani. Avem insighturi noi, care ne învață să îi înțelegem mai bine pe copiii noștri, să relaționăm mai bine cu ei. De exemplu, neuroștiința a avut și are o contribuție fantastică la înțelegerea modului în care funcționează creierul uman și a luminat multe în ce privește lumea copiilor. Știm despre controlul emoțiilor, despre importanța atașamentului în primii ani de viață, despre procesul de învățare, despre ce îi motivează pe copiii noștri când devin adolescenți. E nevoie de educație pentru ca aceste insighturi să fi asimilate la nivel de societate și aplicate în consecință. Sunt departe de a deveni normă comună și de a fi preluate ca model de bună practică. Deocamdată, nefiind înțelese, sunt blamate, considerate mofturi și proastă educație.

E nevoie de educație de parenting. Pentru părinți. Pentru educatori. Pentru cadrele medicale care interacționează cu copiii. Pentru bone. Pentru formatori de opinie. Până una alta avem câteva cărți de parenting traduse în română, câteva site-uri care fac bine în direcția asta, fără teribilism și cu conținut valoros (există și multă formă fără fond și în zona asta, în goana după trafic). Pe afară sunt mult mai multe bloguri cu un conținut extraordinar. Eu cred că e doar o gură mică de oxigen pentru ca noi, românii, să fim părinți mai buni. E nevoie de mult, mult mai mult. E multă muncă să vindeci un om de comportamente preformatate, de moșteniri familiale și culturale, de prejudecăți și de complexe. Eu fac asta de 3 ani și nu am încheiat. Unei societăți îi ia mult, mult mai mult.