Am să răspund direct, să trecem peste amabilități: Nimic. E doar o fază. (este vorba despre copii de vârstă mică).

Mulți părinți se simt răniți când copilul le spune: Pleacă! Nu vreau să stai aici! Nu te iubesc! Nu vreau să te mai văd! Vorbele astea așa de dure, spuse de un copil de 2, 3 ani, nu au însă aceeași greutate cu cele spuse de un adult. Pentru copil înseamnă: Nu vreau acum să stau cu tine sau Vreau să stau mai mult cu celălalt părinte sau Sunt atât de supărat / nervos și ăsta e singurul mod de a mă manifesta, e prea mult pentru mine și am nevoie de ajutor.

Trecem și noi prin fazele astea, suntem luați pe rând, când eu Pleacă înapoi la serviciu, Du-te, vreau să stau singură mereu, Stai departe de mine! când soțul meu Du-te, ne deranjezi!, Pleacă acum!. Încă nu a învățat să zică Nu te mai iubesc, probabil ne-ar arunca și asta. Nu e ușor, e același copil care acum ne dă un pupic pe obraz și peste 5 minute ne întoarce spatele cu agresivitate. Dar știm că e același copil care ne va spune “mi-a fost dor de tine” peste alte cinci minute.

Important e să nu o luăm personal. Respingerea nu are de-a face cu părintele, ci cu modul în care se simte copilul. E doar o impresie de moment, exprimată neelegant, pentru că niciun copil de 2 sau 3 ani nu va fi in stare să se exprime cu grijă, să nu le rănească sentimentele celorlalți, când în sufletul său e o furtună.

Nu e momentul să îi ținem predici. Sau să îi întoarcem spatele ofensați. Putem însă să verbalizăm ce simte, ajutându-l să înțeleagă și să își exprime emoțiile. Ești nervos pentru că vrei să stai mai mult cu mama. Așa simți acum, pentru că ești supărat. Știi că te iubesc și sunt lângă tine dacă ai nevoie de mine. Uite, o să fiu chiar aici.

Copilul e un munte de emoții negative și se simte depășit. Pot fi frustrări de moment sau adunate din situații anterioare. Descărcarea se îndreaptă spre persoanele cu care se simte confortabil (asta se întâmplă și la adulți). Nu își dorește să se manifeste astfel, majoritatea copiilor tind să își asculte părinții și să fie drăguți cu ei. În momentele în care țipă la părinți sunt bulversați. Dacă părintele se enervează, îi face morală, țipă, îl pedepsește, îi validează furia față de părinte.

Momentele de rebeliune se întâmplă nu întâmplător pe la 2-3 ani. Este perioada în care cei mici descoperă independența și își testează puterea în relațiile cu ceilalți. În loc să ne supărăm pe reacțiile lui impulsive, ar trebui să ne concentrăm pe reconfirmarea afecțiunii și încrederii în partener. Părintele preferat poate încuraja copilul să petreacă mai mult timp cu celălalt părinte: mama poate pleca de acasă o oră – două, mama își vede de treburile casnice și soțul se joacă cu copilul.

Când copilul își respinge părintele într-un moment în care se simte vulnerabil – îi este frică, e supărat, s-a trezit pe timpul nopții și e agitat – mai bine ne concentrăm pe nevoia lui de a fi cu persoana care îi oferă liniște și pe care și-o dorește fix în momentul ăla.

Dacă ne detașăm și vedem tabloul complet al unei zile, evitând să scoatem în evidență doar ce ne doare, vedem că nu sunt doar momente de respingere. În plus, din experiența personală, văd că sunt niște patternuri când apar astfel de reacții, acum că le-am identificat nu ne mai iau prin suprindere.

Fetița noastră mă vrea frecvent pe mine diminețile, să îi pregătesc eu laptele, să îi schimb eu pampersul pentru că e perioada ei bosumflată ce coincide cu plecarea mea la serviciu. Apoi seara, înainte de culcare, uneori vrea să vină tati, după care îl expediază dur, pentru că vrea să adoarmă și e somnoroasă și mă vrea pe mine lipită de ea. Când vin seara acasă, e așa nervoasă pe mine că am fost plecată și că i-a fost greu în timpul zilei, încât uneori îmi ia o jumătate de oră de strategii creative să îi intru în voie. Iar când vrea să stabilească o conexiune cu tatăl ei, mi-o taie scurt: nu vorbeam cu tine, cu tati!.

Deși astfel de situații sunt absolut normale într-o familie, e important să ne uităm și al alte aspecte care le pot hrăni:
– un părinte are o atitudine ostilă, afișată intenționat sau nu, față de celălat părinte
– părintele respins nu e disponibil pentru copil, care suferă (un bebeluș care îi răpește din timpul petrecut cu mama, tatăl foarte ocupat care nu își găsește timp de interacțiune unu la unu).

Așadar, cu răbdare, fără morală, răspunzând cu afecțiune, fără să ne simțim atacați personal, reîntărind relația cu partenerul, creând oportunități pentru timp în doi între partenerul “respins” și copil – cam astea sunt tehnicile pentru a trece mai ușor peste o etapă normală în dezvoltarea micilor noștri copii.

Dacă vreți să citiți mai multe despre subiect:

What To Do When Your Toddler Plays Favorites
When One Parent Is Favored
Problem solved 
Why do children hate their dads – and how should we deal with the rejection?
Go away, I only want mummy or daddy