De când au început școlile, citesc și aud relatări revoltătoare despre atitudinea cadrelor didactice – educatoare, profesori, directori de școală. Copii și părinți, deopotrivă, tratați cu superioritate, aroganță. Părinți criticați de educatoare pentru că cei mici nu ascultă, nu stau cuminți la activități, nu se joacă cu ceilalți copii, nu se integrează, plâng prea mult, nu dorm – din prima sau a doua zi de grădiniță! Părinți care nu știu ce profesori sunt la clasă, la ce clasă le-au fost repartizați copiii. Părinți umili, neputincioși în fața autorității educatorilor. Părinți care se simt izolați, pentru că alți părinți nu vor să o supere pe doamna sau pe care nu îi deranjează că se țipă la clasă, atâta timp cât nu se țipă la copilul lor, că se dau multe teme atâta timp cât copilul lor are o ocupație, că se strâng bani, mulți, ca să cumpere atitudinea drăguță a doamnei.

Sistemul de învățământ de la noi e jalnic. Aud părinți care suferă când vorbesc despre școala copiilor. Profesorii se schimbă frecvent, nu sunt manuale, profesorii nu vin la ore cu săptămânile, copiii sunt hărțuiți de colegi și de profesori deopotrivă. Copiii care nu sunt din start printre cei buni și cuminți sunt desconsiderați de profesori, nu există respect și educație pentru diversitate, în toate formele ei. Vreun copil cu opinie diferită, prea vocal? Este neutralizat prin marginalizare. Un părinte care cere să fie respectate drepturi elementare? Un nebun care emite pretenții!

În marea asta de nemulțumiri, sunt prea puțini nebuni care emit pretenții. Lupta cu sistemul este grea. Mulți părinți nu au niciun chef să își ridice educatorii în cap, pentru a nu periclita confortul copiilor. E o liniște aparentă, ca un nămol calm în care intri și te afunzi muțește. În acest confort nederanjat cu bățul, în care profesorii dictează cu autoritate supremă, țipând la copii și repezindu-se la părinți, copiii trăiesc o realitate care îi deformează. Pe viață. Unii spun că îi formează și îi învață să facă față greutăților vieții. Eu cred că se poate să înveți și altfel despre viață, formând oameni mai empatici, înțelegători și toleranți, oameni mai buni.

Părinții

Lupta cu sistemul, o treabă căreia prea puțini îi văd rostul și finalitatea, este lupta pentru sănătatea copiilor prinși în sistem. Pentru libertatea lor. Pentru bucuria lor. Cum să taci și să înghiți, să îți zici că e mai bine așa decât să spui lucrurilor pe nume, când știi că zi de zi copilul tău nu este tratat cu respect, cu demnitate, pe care orice om le merită. Cum să nu ceri mai mult pentru copilul tău, când are dreptul să primească mai mult?

Există un altfel și e important ca părinții să înțeleagă că se poate și altfel, că nu e ok ca o clasă întreagă să fie jignită sau umilită, că nu e ok ca un copil de 3 ani sau 14 ani să fie făcut de râs în fața a 30, că nu e ok ca normalitatea să însemne discriminare, aroganță, hărțuire. Că abuzul e abuz și când nu e strigător la cer de vizibil.

Pe de altă parte, când încă numeroși părinți practică același stil acasă și în afara casei, schimbarea se produce cu greu.

Copiii de azi

Multor părinți li se pare normal să audă imperative. Scoateți o foaie de hârtie! descrie perfect atitudinea profesorilor în fața clasei. Ce senzație vă trezesc aceste cuvinte? Teama este primul dintre ele.

Este normal, ar spune unii, asta e școala. Dar cum ar fi Acum fiecare echipă își prezintă proiectul la care a lucrat. Așa ar trebui să fie, cu proiecte, cu mentorship, cu lecții de retorică, cu lucru în echipă, cu provocări de a gândi. Copiii au nevoie de mult mai mult și știu că li se cuvine altceva. Copiii din ziua de azi nu mai sunt învățați să se conformeze doar pentru că “așa am zis eu”. Știu multe, se informează, au curajul de a se opune, de a protesta. Vor strălucire, provocări, să fie cuceriți, să aibă de ce să fie atenți. Abia așteaptă. Școala concurează cu zeci de alte preocupări care le stâtrnesc interes și curiozitate. Doar că școala – cu metode și profesori – nu prea s-a adaptat.

Profesorii

Profesorii nu mai vin cu autoritate a priori, trebuie să și-o câștige. Iar când nu reușesc și o exersează fără succes iese un haos. Lipsa de organizare, de management corespunzător dinspre directori, inspectori, secretari de stat, ministru sabotează.

Când lucrezi într-o lipsă acută de structură și de predictibilitate, de resurse de toate tipurile, îți cam piere cheful. Calitățile de dascăl se estompează și îi iau locul oboseala, nervii, lipsa răbdării, lehamitea. Lipsa de respect față de această profesie, pe care o arată fără jenă guvernanții, se răsfrânge nefericit asupra actului educațional și se traduce prin atitudini răstite în relația cu copiii și părinții.

Pe bune, cine mai vrea să facă parte din sistemul ăsta? Să lucrezi fără materiale didactice, să fii un singur om la un grup de 30 și ceva de copii, să îți drămuiești salariul zi de zi. Nimic nu îți creează premisele unui veritabil domn Trandafir. Așa că vii sau nu vii la ore, nu ai chef să te apleci asupra indiviudalității copilului, mai bine stai pe facebook sau whatsapp, predai pe fugă, simulezi lucrul în echipă, te enervezi că generația de azi e needucată și lipsită de răbdare. Te revolți că nu învață nimic, dar nici nu mai ții cont că ai ținut ora predată mecanic, cu informații care vin ca pe banda de la fabrică. La cei mici, de grădiniță, sunt alte tertipuri, mai un film la TV, un somn obligatoriu pentru toți, ce dacă nu obișnuiesc, se conformează, ei sunt mici și nu comentează, un dans coregrafic pentru orgoliul părinților, același desen cu toamna, aceeași felicitare de 8 martie din partea tuturor, că așa “dezvoltăm” creativitatea. Uniformizăm, e mai ușor așa.

Generațiile

Am făcut parte dintr-o generație de sacrificiu, ieșită din sistemul comunist, intrată în democrație. Am purtat banderolă albă pe braț la ore, în grevă japoneză, am învățat la filosofie despre drepturile omului. Părea că ar putea fi altfel. Generațiile următoare, în acești 20 de ani, au fost, una câte una, generații de sacrificiu – teste naționale, bac la 7 obiecte, clasă pregătitoare, admitere pe calculator, manuale alternative, fără materiale auxiliare. Sacrificiul continuă.

Dascălii nu prea mai sunt dascăli, părinții sunt blocați între propriul stil autoritar și cel al educatorilor/ profesorilor, iar copiii cedează și găsesc căi de a păcăli sistemul pentru a-și lua nota. Ne păcălim unii pe alții că se mai face școală în România. Scoatem în față unul – doi profesori buni, dar ei nu pot salva o țară. Dăm niște știri cu elevii excepționali, dar ei ne distrag atenția de la copiii care ies din școală total nepregătiți pentru cum e azi viața.

***

Am un copil de 3 ani. Am amânat primul an de intrare în sistem. Am găsit resurse alternative. Dar nu pot să fug cu copilul la nesfârșit de școală. Și nu îmi doresc să fiu în postura asta. Nu am nicio soluție convenabilă pentru perioada următoare. Am în schimb numeroase soluții de compromis.